„Fără cifre avem întotdeauna șansa să devenim poveste: UTMB 2019”

Acum aproape 15 ani începeam prima zi de liceu și prima poveste de dragoste platonică.

Din prima clipă de când am văzut-o pe diriginta noastră, profesoară de română, m-am îndrăgostit.

Era frumoasă, tânără (aproape) ca o elevă de clasa a 12-a și deșteaptă ca un profesor.

Purta tocuri de 3cm, o fustă verde-arămiu și un sacou de aceași culoare. Cu siguranță nu voia să iasă în evidență ci să se camufleze printre ceilalți profesori.

Se gândea că se va îmbrăca ca ei și îi va fi mai ușor să se piardă în mulțime. Dar în atitudinea celorlalți profesori, se citea experiența. Dirigăi i se citea faptul că voia să se încheie cât mai repede ceremonialul și să ajungem în băncile clasei unde ea putea să preia controlul.

Avea doar 24 de ani. Noi eram clasa a IX-a din 2004. Am fost prima ei generație. Noi eram 28 de bucăți de ceară pe care putea să le modeleze cu mâinile ei încinse.

Într-un fel eram pe un picior de egalitate: noi începători în a fi elevi, ea începătoare în a fi profesoară.

Cu fericire în suflet ea m-a făcut să-mi spun:

„Uite un motiv bun pentru care să vii la liceu în fiecare zi, cu siguranță urmează să avem o relație frumoasă, indiferent de ce natură”.

Îmi plăcea de ea.

Într-un fel în care mi-ar fi plăcut de o colegă mai mare. Admirativ și provocator.

Îmi plăcea de ea încât, în secret, mi-am propus să o fac să mă remarce dintre toți ceilalți elevi și într-un final să o cuceresc.

Era ca o provocare greu de realizat, chiar imposibilă.

Nu finalitatea faptului (nici nu îmi imaginam cum s-ar fi concretizat asta) m-a atras atât de tare cât ideea de a munci la asta, în ficare zi.

De a mă transforma dintr-o persoană „anonimă” într-o persoană „validată”, iubită de cineva care nu are mare interes să facă asta.

Intrasem în liceu cu cea mai mare medie și asta mi-a dat un acces la poziția de „șeful clasei”.

Poziție pe care mi-am asumat-o tocmai pentru a fi remarcat, pentru a ieși în evidență pentru a fi validat de către ceilalți colegi și chiar de ea.

Am fost prezent la ședințe cu părinții, am mers la olimpiadă (matematică, engleză, biologie, română), lot de fotbal, lot de baschet, crosuri și alte activități ce se organizau la noi în liceu.

Făceam toate astea că îmi venea ușor și că voiam să O impresionez.

Pe lângă astea aveam un as în mânecă: citeam. 

Citeam toate cărțile ce ni le recomanda la orele de română sau dirigenție, citeam cărțile ce ni se recomandau la orele de filozofie, logică.

Când eram constrâns de timp o luam pe scurtătură, citeam recenziile cărților, apoi mă dădeam rotund în fața ei cum am văzut că fac adulții ce au băut prea mult vin.

Pentru că am intrat primul în liceu tata mi-a cumpărat un pentium II, în rate, de la Flanco. Rate la care a plătit ani buni. Pe lângă faptul că mă jucam în rețea cu băieții din bloc citeam cărți pe care diriga mi le-a dat pe un CD.

Auzisem la TVR2, La Măruță, (da, perioada când avea plete) o vedetă, că ultima carte citită e „Alchimistul”.

Am văzut-o pe CD-ul primit de la dirigă. În aceași perioadă am descoperit și Juanes – La camisa negra.

În nici trei seri am reușit să termin cartea și să învăț versurile melodiei.

Din ea am înțeles că viața este călătorie și poveste iar fericirea e chiar în locul de lângă noi. Totuși trebuie să plecăm departe ca să ne dăm seama de asta.

Pentru mine „Piramidele”din visul lui Santiago sunt munții Alpi iar comoara ce i-a apărut este UTMB-ul.

Mi-am început călătoria acum 7 ani participând la primele concursuri, la primele antrenamente.

Am alergat cu gândul să mă prind din urmă.

Robert era undeva pe un vârf de deal luminat de un soare foarte puternic.

Atunci când ești undeva sus, umbra ta se lungește parcă la infinit.

La început eram umbra.

Fiecare kilometru m-a adus mai aproape de persoana reală, de Robert cel aflat în vârf.

Alergarea m-a ajutat să mă apropii de mine, să micșorez distanța dintre umbră și obiect.

să am într-un final

piele, mușchi și inimă.

Eram doar aer, gânduri, vise.

Fericirea e momentul când umbra și trupul sunt în același punct.

Când te definesc aspirațiile și ai un corp să le îndeplinești. Când îți sunt „aliniate chakrele” cum zice Exarhu.

Deocamdată lucrez în armată, dar job-ul ideal ar fi să călătoresc, să alerg la competiții și să scriu despre ele. Un fel de critic de curse.

Până acum am bifate 3-UTMB-uri, dar nicio poveste completă.

Un concurs simt că e gata când are povestea pe blog, nu doar în suflet. E gata când răspunsurile primite sunt parte din mine.

N-am scris până acum pentru că eram în lucru, povestea personală nu a ajuns la maturitate. Chiar dacă am trecut linia de finish sau m-am oprit pe traseu mereu aveam  întrebări:

• „asta să fie valoarea mea?”
• „atât pot?”
• „am avut noroc?”
• „ce fac ceilalți de sunt atât de buni?”
• „pot și eu să fac asta la cel mai înalt nivel?”

Credeam că lecțiile primite se sfârșesc în punctul când trecem linia de finish, că voi obține toate răspunsurile la întrebările mele în momentul când am brațele ridicate și mi se va pune medalia la gât. Asta e un adevăr denaturat. Lecțiile le poți primi pe tot parcursul traseului și mai ales după concurs.

PREGĂTIREA UTMB-ului – „Dacă ceva funcționează nu schimba nimic!”

Cu mentalitatea asta am plecat din România.

Să reproduc ceea ce am făcut anul trecut: locație, antrenament, alimentație.

Nu m-am ținut de plan.

Am alergat și am dormit mai mult și mai bine, n-am mai pierdut nopțile, alcool mai puțin, carbohidrați mai mulți.

Am făcut alergări diverse:

• lungi și de intensitate;
• la nivelul mării și la 3000 de metri.

Am fost mai echilibrat, dar la fel de fericit.

Mă trezeam la refugiul Bertone sau Bivuacul Pascale și primul lucru ce-l făceam e să-l salut pe Gigantul Alb: Mont-Blanc.

Asta îmi aducea un mare zâmbet pe buze indiferent ce puls în repaus  sau câtă febră musculară aveam.

SĂPTĂMÂNA UTMB-ului.

Priveliște de la Hotel, cu 4 zile înainte de UTMB 2019, by Tanăsia Ana-Maria

În ultimii 5 ani am fost în zona Chamonix-Courmayeur pe durata evenimentului. Am stat în chalet, hostel, apartament privat, hotel de ****. Mereu am avut condiții bune.

A fost o săptămână grozavă că am făcut chestii inedite:

• Alergări de grup cu echipa Altra;
• Reîntâlnit români la standul Maraton Apuseni
• Completat echipamentul de la standul UGLOW
• Ridicat Kit;
• Somn la prânz;
• Stat la piscină;
• Masaj;
• Saună;
• Prieteni;
• Ședință cu echipa

Pentru prima dată în viață am oferit autografe și mi-am dat seama cât de stângaci sunt la asta.

POVESTEA UTMB 2019: „Oricât de tare ai alerga, s-ar putea ca niciodată să nu te prinzi din urmă”.

Sunt întins în patul dublu din camera hotelului.

E întuneric beznă, deși e ceasul 16:38.  Obloanele și draperiile sunt trase pentru somnul meu de prânz care s-a încheiat. Nu am atins o stare profundă de odihnă, dar parcă pentru câteva clipe mi-am luat gândul de la concurs și corpul mi se simțea relaxat.

Înainte să mă ridic din pat rostesc o rugăciune. Defapt e mai mult un dialog.

Mă ridic, dau draperiile la o parte și încep rutina. Toaletă, duș, echipament și câte un „Doamne ajută”.

Îmi pun echipamentul pe mine și mănânc un baton. Vine Jordi să-mi aducă două frontale și să mă dea cu o cremă pe bază de bicarbonat pentru întârzierea oboselii picioarelor.

Îmi înmânează frontalele minuscule și în 5 minute picioarele mele au fost acoperite cu un strat deloc fin de cremă. More is better zice el cu într-o Spengliș perfectă.

Pleacă.

Eu îmi pregătesc rucsacul și merg la o încălzire de 10 minute pe bicicletă din sala hotelului.

Închei încălzirea cu un joc de glezne și aruncând câțiva pumni în aer, cum fac boxerii.

START-UL UTMB 2019

Start UTMB 2019 by Tănăsie Ana-Maria

Ajung la linia de start cu fix 8 minute înainte.

Pentru că e foarte târziu mă bagă pe undeva prin spate, chiar dacă am avut număr de favorit. Nu mă descumpănesc deși știu că am ratat ceva fotografii mișto.

E pentru a 4-a oară când trăiesc hype-ul liniei de start. De fiecare dată atmosfera e electrizantă. Oamenii se roagă, își reamintesc antrenamentele, kilometrii parcurși.

Trăiesc în moment și-și spun în gând „asta chiar se întâmplă”.

E același sentiment când dai pantalonii jos unei gagici mișto și știi că vei face dragoste cu ea. Pentru un moment te feliciți, în gând, și-ți spui wow, chiar urmează să ne iubim.

În capul meu lucrurile erau clare.

Planul e să alerg cot la cot cu ei, cei din față.

Chamonix – Les Houches (km 8)

UTMB 2019 Hajnal Robert

Am plecat mai din spate, dar treptat-treptat am recuperat poziții și în nici 4 kilometri m-am găsit în spatele lui Xavier. Eram un grup în jurul lui ca un grup în jurul lui Francois în Madeira.

Ca niște hiene în jurul unui leu.

Încolțit.

Mi-a plăcut siguranța și ușurința din pasul lui. Părea că depune efort minim când pune un picior în fața celuilalt pe când toți ceilalți cu fiecare pas parcă pierdeam energie.

Pământul pe care alerga Xavier se transforma în marshmello și-l ajuta să nu aibă presiune pe mușchi și articulații.

Noi păream că alergăm într-un nisip mișcător dintr-o mlaștină în comparație cu el.

Avea o încredere în el care se reflecta în ritm.

Les Houches  – Saint Gervais (km 21)

UTMB 2019, Saint-Gervais

Înainte de concurs am petrecut câteva zile în Milano. Aici stăteam lângă o gura de metrou de la Centrale FS. Stațiile sunt foarte apropiate. Între două stații, pe jos faci 7 minute, cu metroul faci 3 minute. Dacă aș fi luat metroul între Domo și Centrale FS aș fi făcut undeva la 15 minute, pe jos vreo 35.

Chiar dacă diferența între stații e foarte mică, atunci când vrei să călătorești între două puncte mai îndepărtate, diferența se adună și sfârșești să ai un ecart foarte mare.

M-am gândit că așa funcționează și într-un ultra.

Anul trecut Xavier a terminat cu 45 de minute în fața mea și m-am întrebat: „Când mi-a dat atât de mult?”.

Răspunsul e: câte 1-2 minute pe fiecare porțiune cheie.

Planul era să țin cât mai aproape, cât mai mult timp. Dacă e posibil să fi luat amândoi același „metrou”.

Așa am ajuns la kilometrul 21 cu doar 3 minute în spatele lui, undeva pe locul 22. Picioarele erau ușoare, nutriția funcționa perfect.

Saint Gervais – Les Contamines ( km 33)

UTMB 2019 Hajnal Robert Les Contamines

Porțiunea asta e foarte alergabilă.

Scopul a fost să ajung cât de mult pot, sub 3 ore. Să nu uit de nutriție și să mă hidratez cum trebuie. Simțeam că am un ritm bun pentru că în anii trecuți deja soarele apusese și a fost nevoie să-mi aprind frontala. Anul acesta chiar înainte de check-point am aprins-o.

Asta m-a încurajat.

Les Contamines – Chapieux (km 50)

Intru în Check-point și îl văd pentru prima dată pe Jordi în cursă. Fericire în ochii noștri și-n picioare.

El mă așteaptă cu toate alimentele puse la punct.

Ajung pe locul 13.

Stau aproximativ 2 minute,

îmi iau cele două pungi pline cu carbohidrați și calorii, le vâr în buzunarele laterale, fără să închid fermuarul și părăsesc locul îmbrățișându-l pe Jordi.

Sprint.

Suporterii sunt mai mulți cu fiecare an. Vremea era numai bună de încurajat și alergat. Eu alergam, ceilalți încurajau.

Există în Botswana un trib, Bushmen, care nu au în vocabularul lor cuvintele ieri și mâine.

Doar astăzi.

Asta îi face să trăiască în prezent, nu pentru amintiri sau promisiuni.

Pe această porțiune cu una din cele mai dificile urcări asta am simțit.

Sunt acolo să trăiesc pentru fiecare pas, fiecare gel mâncat, kilometru alergat și alergător depășit.

Totul mi se părea natural, deloc dificil.

Știam terenul, pe unde pot alerga, pe unde pot merge. Pe unde merită să-ți conservi energia și pe unde să mărești ritmul.

Am început să prind din urmă alergători extrem de valoroși fără să trag de mine.

Singurul aspect ce-mi punea bețe-n roate era altitudinea, peste 2500m.

Până să ajung în Chapieux, îl văd pe Hayden Hawk vomitând și-l aud pe Tim Toleffson că se plânge de o durere de cap. Unul a mâncat prea mult, celălalt insuficient. Uite, chiar și celor mai buni li se poate întâmpla asta-mi zic.

Scopul meu era să ajung la kilometrul 50 cât mai aproape de 5h20, asta era misiunea mea până în acest sat.

Chapieux – Courmayeur (km 80) 

UTMB 2019 Hajnal Robert Courmayeur

Asta e porțiunea mea preferată.

Porțiunea în care dacă ai energie, după 5 ore de alergare, poți accelera și-i poți demoraliza pe ceilalți.

La fel ca anul trecut am turat motoarele pentru prima dată în cursă dorind să prind cât mai mulți din urmă.

În Les Chapieux eram pe locul 6.

Am mai prins 3 alergători din urmă, 2 chinezi și pe Zach Miller care m-a întrebat „cine ești” și când i-am spus „Robert” a făcut un „aha”, un pas în lateral și m-a lăsat să trec.

Eu aveam un fast power hike, el alerga foarte ușor dar cam pe loc.

Ajung la un punct intermediar în același timp cu Min Qi: Lac Combal, kilometrul 70.

Aflu că Xavier e în fața mea, la 4-5 minute și Pau are 25 de minute. Vreau să scap cât mai repede din CP și de chinez.

Pun mâna pe o sticlă de cola la care se uita un voluntar fără să îmi ofere să beau din ea și șefei de acolo îi sare țandăra.

Îmi notează numărul și îmi spune că-mi dă penalizare.

Am plecat cu capul în pământ dar cu dorința să-l prind pe Xavier și să mă îndepărtez cât mai mult de chinez.

Îi las lumina frontalei în urmă, deschid toate pânzele și navighez către Courmayeur.

Forțez putin coborârea să ajung cât mai aproape de 8h45 de cursă.

Courmayeur – La Fouly (km 115)

Cartonas galben UTMB 2019 Hajnal Robert

În check-point primesc un cartonaș galben pentru incidentul de mai devreme cu sticla de cola și o amenințare că la următoarea abatere voi fi descalificat.

Primesc umil pedeapsa conștientizând că am greșit dar planul e să mănânc în continuare și să nu mă distrag de la motivul principal pentru care sunt acolo: să alerg cot la cot cu cei mai buni, pentru cât mai mult timp.

Mănânc ca un spartan, primesc o nouă doză de cremă-minune și mă îndrept într-o liniște de „mormânt” către Bertone.

Nu știu dacă ceilalți au fost surprinși dar parcă nu le venea a crede că toți ceilalți favoriți nu apar și eu deja părăseam sala de sport din Courmayeur.

Alerg un kilometru pe străzile orașului italian și când începe urcarea, pe asfalt, iau o gură de izotonic care era prea dulce.

Instant mi-a venit să vomit și toată mâncarea ce am băgat-o-n mine în CP se găsea pe asfalt.

Nu-mi pare rău, nu sunt surprins. De 3 ani mi se întâmplă asta: să vomit după Courmayeur. Deja lucrurile încep să intre în normal.

Ajung cu greu la Bertone, după ce m-am oprit de două ori în bețe, de la amețeală și altitudine.

Acolo mănânc pentru prima dată ceva de la ei. Biscuiți TUC sărați și Cola. Combinația optimă. Fix ce voiam să intre.

Trece și Bertone, trece și Bonati, Trece și Arnouvaz și Grand col Feret.

Am 20 de minute avans față de următorul concurent.

Încă sunt pe locul 3.

Mâncarea funcționează, hidratarea funcționează.

Nu aveam de ce să îmi fac griji.

 La Fouly – Champex Lac (km 125) 

UTMB 2019, La Fouly

Pentru a avea un ritm cât mai ridicat am plănuit să fiu cât mai light.

Pentru asta mi-am propus ca să nu-mi iau apă din Check-Pointuri și să mi le umplu de la fântâni.

Pe această porțiune planul a fost la fel. Flascuri goale, umplut din fântâni. Doar că acum ciu-ciu fântâni pentru următoarea oră și ceva.

Am alergat și am suferit de sete.

Și de foame.

Pentru că gelurile intrau doar cu apa pe care n-o aveam.

Au început să mă doară picioarele, să resimt oboseala celor 115 kilometri din cauza apei și mâncării.

E interesant. Carnea doare pe tine mai tare atunci când suferi de foame și de sete.

Soarele a început să fie din ce în ce mai puternic, ritmul meu să aibă de suferit.

Nu m-am descurajat, chiar dacă nu mai puteam să alerg pe porțiuni de fals plat și pe porțiuni pe care cu un an în urmă alergam poate puțin mai repede.

Am ajuns în CP și pentru a 3-a oară l-am văzut pe Jordi.

Întâlnirea a început cu o îmbrățișare.

I-am văzut pe chip mulțumire față de cursa mea. Era împăcat de cum m-am descurcat până acum și tot ce îmi zicea e să continui să mănânc.

Pe o scară de la 1 la 10, ca bușeală, mă simțeam de 8.

Dar știam că și pe ceilalți îi doare.

Champex Lac – La Giete (km 135) 

Champex Lac, km 126

Am părăsit Champex-lac-ul cu o senzație și o energie uimitoare. De parcă mi-am dat reset.

Credeam că am prea multă energie și mă gândeam că ar fi cazul să o las mai moale.

Încă aveam 17 minute avans față de locul 4.

A început să se facă din ce în ce mai cald iar mie din ce în ce mai sete.

Chiar dacă beam apă simțeam că nu mă hidratez.

În plus pipi-ul meu era roșcat.

Ciudat.

Nu mai puteam să alerg pe porțiuni alergabile.

Simțeam cum mă lasă energia.

Abia puteam să mai înfig bețele în pământ, să mă împing în ele. Nici măcar turiștilor care mă lăsau să trec nu le mai zâmbeam.

Sufeream.

Încă eram pe 3 și aveam peste 15 minute avans.

Când am ajuns la 1800 metri altitudine forțele m-au lăsat cu totul.

Îmi tremurau picioarele și simțeam nevoia să-mi bag capul într-un butoi cu apă rece.

Senzații de hipoglicemie și deshidratare.

Locul patru m-a ajuns și alerga pe lângă mine.

M-am bucurat că era Scotty Hawker ce a vizitat România anul ăsta și și-a luat botezul de Custura.

M-a depășit și locul 5, Tom Owens – Locul 1 la RSR.

După ce au trecut cei doi am simțit că e momentul să-i spun stop luptei.

Nu mai aveam energie nici să trag un pârț. Tot ce-mi doream era să mă întind și să dorm.

Asta am și făcut.

Am găsit o bucată de pământ foarte primitoare și m-am întins. Până ce turiștii au venit să-mi verifice pulsul iar eu simțeam că nu e atât de grav pe cât pare. Însă și tu ți-ai pune întrebări dacă ai vedea un alergător întins aproape în mijlocul potecii.

M-au ghidat să cobor cu nici un kilometru mai jos, că acolo este Check-Point.

Am băut o gură de cola și m-am întin pentru o oră în iarbă.

În timpul cât alergam Luluts a scris un poem ce concluzionează perfect starea mea interioară de după concurs.

stii, candva mama mi-a zis cel mai tare lucru din lume.

eram mica si nu stiam sa numar.

am inceput sa vorbesc tarziu. sunt singuratica, chiar sunt.

sunt un copil care sta intr-o casuta din copac si scrie, iar tu esti un copil care alearga pe camp in jurul soarelui, niciodata in cerc.

tu stii bine diferenta dintre ‘incerc’ si ‘in cerc’. tu o stii cel mai bine dintre toti.

in fine. mama mi-a zis atunci ca daca o sa invat sa numar,

nu o sa mai pot sa NU numar niciodata.

desi era contabil, cand am intrat la scoala, eu nu stiam sa numar decat pana la 10.

si pana acum m-am raportat la ce faci tu in cifre.

probabil ca e la indemana tuturor care nu inteleg ce faci sa faca fix asta.

doar ca nu conteaza.

chiar nu conteaza.

e lupta ta cu tine si deja ai castigat-o, chiar din punctul asta.

pentru ca te apropii din ce in ce mai mult de ceea ce esti cu adevarat.

si multi traiesc fara sa faca asta.

dar tu o faci.

you’re fucking running for you life.

fara nicio cifra, ai intotdeauna sanse sa devii poveste.

si pentru mine asta esti.

acum, la 1.55am,

intr-o sambata.

o poveste cu un om care alearga dupa el insusi, nu o cifra.

nu esti sase.

nu esti trei.

esti primul care

esti

est

es

i

intentia nu conteaza.

intentia schimba universul.

Niciunul dintre cei aflați la start nu este kilometri alergați, timpul scos, poziția obținută sau un DNF.

Greșeala noastră e că ne comparăm între noi și nu cu noi.

Sau

Greșeala mea.

Te rog din suflet nu mi-o repeta pentru că „Vântul nu se întreabă ce copaci lasă-n urmă!”

UTMB 2019 Hajnal Robert Jordi Gamito la discuții după DNF-ul meu și al lui

Toate fotografiile au fost făcute de: Tănăsie Ana-Maria.

Mulțumesc.

Ti-a plăcut articolul?
Mă poți sprijini pentru a scrie mai multe prin Patreon!