Cu genunchii la gura, cu pumnii strânsi,
Dorm pruncii în pântecul mumelor,
Gingase semne de intrebare.Cu trupul drept, cu fata în sus,
Dorm mortii în adâncul pamântului,
Rigide semne de exclamare.Ce-or fi aflat? Ce categorici sunt!
Geo Bogza – Semne
De cele mai multe ori nu vedem pădurea din cauza copacilor. Deseori ne pierdem în detalii, când ceea ce contează cu adevărat e cel mai evident lucru, cel care ne sare în ochi, dar alegem să-l ignorăm.
Aici se poate încadra și alergarea pe distanțe lungi, ultramaratonul. Ultramaratonul nu se rezumă doar la a alerga, deși pare a fii cel mai evident lucru. Și nu mă refer la alergarea ca antrenament, că poți face și altceva, ci la ce faci atunci când nu te antrenezi, când nu ești cu mintea la concurs.
Pentru UTCT, am călătorit 18 ore cu trenul, avionul si autobuzul. Am ajuns în oraș cu 3 zile înainte și am mai stat 3 zile după concurs. Concursul propriu zis a durat doar 10 ore jumate. Ideea e ce faci pe lângă? Cum te bucuri de ceea ce are de oferit ultramaratonul, ca întreg?!
Îți spun din start că ratezi „pădurea” dacă te concentrezi din prima zi a planului de antrenament până în ultima zi a competiției doar pe alergare. Riști să pierzi imaginea de ansamblu, ce are să ți-o ofere alergarea dacă te concentrezi doar pe a parcurge distanța din punctul A în punctul B într-un timp record, înaintea tuturor sau într-un timp cât mai bun pentru tine.
E un sentiment întălțător când reușești asta, dar nu înseamnă că ăsta e unicul și singurul scop.
Da! uneori poate fii despre disciplină, antrenamente, kilometri, pace, personal best, diferență de nivel, 100 de kilometri pe săptămână, 100 de mile pe săptămână, dureri de tendoane, dureri musculare, premii, timpi, loc, depășit propriile limite sau alți atleți.
Alteori alergarea îți aduce la exterior o parte romantică și în centrul evenimentului sunt peisajele, voluntarii, atmosfera chiar și altă cultură, oameni foarte diferiți de ceea ce ai întâlnit până atunci. Alege să te bucure și detaliile astea.
Haide să îți dau detaliile despre cum a fost cursa mea, sunt sigur că de asta citești sau asculți această poveste. Video-ul este despre tot ce am reușit să facem pe lângă alergare.
Ultra Trail Du Cape Town | Cursa
Trezirea la ora 02:00, micul dejun superficial dintr-o ciocolată, un sandvich și puțin orez. Somnul de aproximativ 6 ore a fost satisfăcător, dar nu suficient. Înainte de o competiție ai impresia că totul putea să meargă mai bine. E important să știi, să te mulțumești cu ce ai obținut. Să te mulțumești cu planul de antrenament, cu alimentația din ultima săptămână, cu somnul pe care l-ai avut în ultimele zile.
Cu starea ce o ai în momentul respectiv.
Era 2 decembrie și erau 18 grade. Eram în tricou cu gândul că acum câteva zile am schiat în Postăvaru.
La start, am intrat din spatele mulțumii, până în față. Am dat câteva coate și mi-am cerut scuze, dar voiam să ocup un loc în prima linie pentru că aveam planuri mari, pentru că eram între favoriți, iar planul era top 10, top 5 sau chiar top 3. Ăsta e planul la fiecare cursă din afara țării.
Atipic pentru un ultramaraton, start-ul a fost pe asfalt, la vale. Primii 3 kilometri au fost și cei mai rapizi. Am încercat să mențin ritmul cu cei din față și m-am poziționat chiar cu primul grup.
Pe prima urcare am lăsat-o mai moale și mi-am făcut un prim check-up. Adică mi-am scanat starea. Am vrut să văd cum mă simt, cât de obosit sunt, cât de sus îmi e pulsul. Am luat și un gel, deși planul era să încep să mănânc după o oră de alergare. L-am luat să văd cum intră. Cât de poftă îmi e. A intrat bine și apoi am început cursa, de la kilometrul 8 am văzut că totul funcționează bine.
În Cape Town, din oraș, poți vedea 2 munți complet diferiți. Lions Head și Table Mountain. Unul e ca o stâncă verticală și ascuțită, iar celălalt ca un zid, aproape drept.
Primii 10 kilometri au fost în jurul lui Lions Head. Focul zilei a început să se aprindă. În dreapta vedeam răsăritul, oceanul si Lions Head, iar în spate tocmai am lăsat cea mai aglomerată parte a orașului cu luminile lui care păreau făcute dintr-un milion de torțe.
Eu alergam cu un grup de 5-6 alergători pentru un loc cât mai bun. Eram ultimul dintre ei și încercam să-mi dau seama cât de bine și în formă e fiecare pentru a știi cu cine am de a face pe următorii kilometri. Din grupul ăsta de cinci alergători, 3 au dat declarații la conferința de presă și au fost foarte conservatori în atitudinea lor.
Au declarat că „își vor face cursa lor”, care e o declarație defensivă si spune multe despre planul fiecăruia de cursă. Ceea ce au spus, cât de în forță abordează urcările sau cum vor aborda întreaga cursă demonstrează o doză de conservatorism.
Faptul că te conservi este o monedă cu 2 fețe. Dar pentru ceilalți e un motiv în plus să-ți găsească o slăbiciune. Asta căutam și eu în grupul acesta. Slăbiciunea fiecăruia. Tocmai pentru a o exploata mai târziu.
În grupul ăsta alergam cot la cot cu Daniel Jung (Locul 2 Hong Kong – 2017), Diego Pazos (Locul 1 Ultramaraton du Mont Blanc), Andris Ronimos + alți 2 alergători și simțeam că sunt cel mai în formă dintre ei, chiar dacă eram ultimul din grup.
Ajungem la kilometrul 18 și urma cea mai grea urcare. Daniel ia avans iar în raza mea vizuală rămân Andris și Diego. Ajungem pe Table Mountain, la altitudinea cea mai mare și am resimțit o durere în cvadricepși și genunchi și m-am speriat puțin. După alți 3 kilometri mi-am dat seama că nu e nimic serios și am continuat să mențin ritmul.
Ajungem la kilometrul 34, unde aveam dropbag și aflu că cei de pe primul loc au doar 10 minute avans, iar eu sunt pe locul 9-10. Puteam liniștit să recuperez cele 10 minute în următorii 60 și ceva de kilometri, mi-am spus. Nu am făcut asta, dar am reușit să mențin ritmul cu care am început.
A urmat cea mai călduroasă porțiune din cei 100 de kilometri, că era foarte multă vegetație, apoi a urmat cea mai ciudată porțiune din concurs, o pădure încețoșată cu stânci și copaci fără frunze, plajă, pietre, urcări abrupte, porțiuni foarte alergabile prin satele din prejur. Kilometrul 70 și o alergare prin vie, urcare cu multe trepte, coborâri printre pomi și pietre, foarte puțin alergabil, atât pe coborâre cât și pe urcare.
Am menținut ritmul și m-am trezit la kilometrul 90 cu doar 10 kilometri până la final.
Cursa a fost una bună. Nu excelentă. Chiar dacă e același loc, rezultatul de la Lavaredo e mult mai bun decât acesta.
Am ajuns la finish fericit. Am văzut câteva dintre cele mai spectaculoase peisaje dintre toate competițiile la care am participat. Mi-a plăcut startul dimineața și faptul că toată cursa se desfășoară de-a lungul zilei.
Concluzie: Ultramaratonul e un stil de viață.
Se potrivește cel mai bine celor care au cunoscut de mult și de devreme în viață sacrificiul, neajunsul. Cei care au fost învățați cu îndurarea, umilința și greutatea. Atât fizică cât și emoțională. Celor care au fost în groapă și știu că acolo nu e sfârșitul. Că se pot ridica mereu și situația poate fii în avantajul lor.
Ultramaratonul este despre a împărtăși experiența cu prieteni, cu cei dragi, a concura și a te bucura de rezultat sau a te ambiționa să-l îmbunătățești cu următoarea ocazie.
