În câteva zile voi lua startul la una din cele mai mari provocări pentru un alergător de anduranță: cursă de alergare de 24 de ore.
Am să dedic, o zi întreagă, din viața asta finită unui eveniment care pentru 98% dintre oameni e inexistent, pentru 1% e ceva wow și pentru circa 1% o prostie, inepție, ceva de neacceptat.
Am trecut prin fiecare categorie. De la ignorant, la persoană care nu înțelege, la (se pare) participant.
Cred că alergarea de 24 de ore, reprezintă ultimul test de anduranță, de tărie psihică pentru un alergător care crede că poate alerga mult și bine.
Ultimul test în care va trebui să:
- planific fiecare detaliu ce ține de competiție (echipament, nutriție, ritm);
- mă temperez, să mă transform într-o țestoasă (dintr-un iepure);
- fac din durere un prieten și din demoni aliați;
- zâmbetul să devină accesoriu obligatoriu;
Cred cu tărie că fiecare competiție m-a pregătit pentru ziua de sâmbătă. Distanțele alergate până acum, victoriile, dar mai ales eșecurile, m-au învățat câte o lecție ce o voi folosi la această cursă.
Mă aștept să fie o experiență mai mult dureroasă decât plăcută, mai mult psihică decât fizică, mai multă mâncare decât alergare.
Va fi ca o zi de luptă din tranșeele Normandiei unde generalii, soldații, terenul, aliații și naziștii sunt eu. Sună cam egocentrist? Nu doar sună ci chiar este o experiență egocentristă, în care “eul” e pus la încercare, scos la suprafață, șlefuit și împins înapoi înăuntru pentru ca să rezulte un alt eu, o altă persoană, mai bună, sper.
Competiția nu este despre fizic, despre cât de rapid poți alerga ci cât de mult poți îndura durerea.
(Aproape) degeaba pot face un semimaraton într-o oră și puțin dacă pe la kilometrul 120 începi să te întrebi care e sensul, să te lase psihicul și să renunți la alimentație, la ritm și într-un final la cursă.
(Aproape) degeaba pot face bucăți cu 3:30/km dacă după vreo 17 ore de concurs mi se va face frică de umbra unui copac, sau poate chiar de umbra mea;
(Aproape) degeaba pot face 50 de kilometri în mai puțin de 4 ore dacă la finalul celor 24 de ore, când se trage linie rămân tot cu 50 de kilometri;
(Aproape) degeaba pot alerga un maraton cu timpul de 2h50 dacă mă apucă diareea, sunt deshidratat și nu știu ce să fac;
(Aproape) degeaba am un VO2Max peste medie dacă fac bășici la degetul mic și nu mi le tratez din timp;
E o competiție între oameni cu psihic de fier nu între atleți rapizi cu timpi buni pe diferite distanțe.
E o cursă în care cel cu mintea cea mai multă (sau cea mai puțină) câștigă. Cred că ai un mare avantaj dacă nu îți vei pune din kilometru în kilometru întrebări de genul „câte ore au trecut”, „câți kilometri am făcut”;
M-am înscris la competiție pentru că mi-a plăcut mult de grupul de alergători din Mureș, pentru că sunt convins că va fi un antrenament bun pentru UTMB-ul de peste o lună. În același timp, văzând că se îngroașă gluma, îmi doresc un rezultat bun, mai mult decât bun, un rezultat excelent și de ce nu, chiar să câștig.
Chiar dacă câștigul înseamnă suferință sunt pregătit să mi-o asum și să trec linia de finish, după cele 24 de ore mai mult întreg decât accidentat, mai mult viu decât mort mai mult fericit decât suferind, mai mult sătul decât flămând, mai mult eu decât eu.
