„The perfect day is caffeine for 10 hours, alcohol for 4. It balances every thing out perfectly.”
Fac un exercițiu și-mi imaginez ziua perfectă.
Începe cu un somn de 7-8 ore, dar cu o trezire devreme, cu mult înaintea soarelui. Ora aproximativă e în jur de 0430-0500. Mă trezesc fără snooze, fără mic dejun, doar cu o spălare scurtă pe ochi. Îmi pun haine curate, maxim 2 straturi, și ies fără să ezit la o alergare de 30-40 de mintue, doar ca să-mi pun sângele în mișcare, ies la o alergare nu la un antrenament.
Iau și câinele cu mine să-l văd cum își fugărește prietenii imaginari. Nu-i leg nicio zgardă, mă bazez că ne vom înțelege din priviri.
Alerg la limita confortului. Fiecare pas e ușor și plăcut de parcă aș fi Isus care pășește pe apă. Pulsul e jos și dulce. Câinele fuge și el de la un tomberon la altul, pe strada îngustă pentru a-și (re)marca teritoriul. Parcă îl văd zâmbind uitându-se înapoi, asigurându-se că vin după el. Apoi ia avans 10 metri și-i rămâne în urmă suflarea caldă ca a unui tren cu aburi.
Eu îmi pun gândurile în ordine pentru ziua ce urmează să vină. Îmi scot dosarul cu sarcini pentru ziua respectivă, dosarul cu progres pentru un macro-obiectiv (cursa următoare) și mi le formatez, mi le pun în ordine. Sunt în grafic cu ele, dar cu același sentiment de „se poate mai bine”.
Alerg pe aleea de sub Tâmpa și mă uit în zare la Cetatea de pe dealul opus. Am ajuns de atât de multe ori la ea încât simt să o salut în gând. Astăzi nu voi ajunge până la ea să-i ating poarta căci deja alerg de 20 de minute și trebuie să fac cale întoarsă.
Ajung acasă, mă dezbrac de hainele umezite de transpirație și-mi pun apa la fiert pentru ceaiul verde cu mentă. Fac un duș în care ultimele 30 de secunde las să curgă apă rece și simt că sunt viu, că m-am trezit cu adevărat. Pășesc pe vârfuri în cameră, iubita mea încă doarme, îmi iau canceul de 1 litru cu ceai și mă pun la masa de citit. O oră nu mă las distras de nimic. Nu există nimic pe lumea asta decât ceaiul cu foarte multă lămâie și cartea ce o citesc. După o oră de citit, fac exerciții de dezmorțire cu greutatea corpului. Flotări, abdomene, planșă.
Apoi sună alarma iubitei mele, semn că în 5 minute se va trezi. Pentru mine e semn că trebuie să-i pun ibricul pe foc, iar mie să-mi pun cafeaua la bialetti. Se trezește pășind mahmură de somn și după 10 minute iese din baie cu mai multă viață decât a intrat. Ne bem cafeaua împreună și punem ziua la cale.
Urmează să participăm la o lansare de carte.
O sfătuiesc cu ce să se îmbrace și începem să dezbatem întrebările din desfășurător. Răspunsurile ei sunt previzibile, aș vrea să răspund altfel decât se așteaptă lumea. Nu doar de dragul de a fi altfel, ci pentru că așa gândesc.
De ce ne plac relațiile toxice? Pentru că părinții, adolescența, bla bla bla. La dracu cu Freud, călăi și victime. Nu trebuie să ne placă. Le punem punct și gata. Cum am sfătuit-o pe ea să-i pună punct alarmei de la 0610. O avea de 2 săptămâni, dar nici n-o trezea și-i întrerupea somnul. Cam așa sunt și relațiile toxice, ca o alarmă pusă prea devreme la care-i tot dăm snooze.
Pe ultima sută de metri reușesc să-mi calc o cămașă albă.
Un motiv bun de a participa la evenimente e să schimb colanții cu ceva mai elegant. Astăzi îmi las și adidașii acasă și-mi iau pantofi. Hainele mele au același număr de când aveam 18 ani. Fizic, nu m-am schimbat (mai) deloc. Doar mi s-au aprofundat obrajii, devenind mai serios. Asta am constatat la o ultimă privire aruncată în oglinda din hol, înainte de a ieși pe ușă.
Aș fi vrut să merg cu bicicleta până în centru, dar Andra s-a îmbrăcat prea elegant. Am comandat un taxi pentru cei 1.2km până în Centru plătindu-l în plus, de rușine.
Ajungem fix cu 5 minute înainte să înceapă evenimentul, mi-ar fi plăcut să fiu cu cel puțin 15 minute, dar cred că deja e un apel prea mare la punctualitatea mea. Nu vreau să-mi forțez mușchiul ăsta care a stat atât de mult timp inhibat.
Elena îmi spune că nu a putut să înceapă fără mine. Intrăm în cafenea și văd o mare de mame, copii, tați. De parcă ne-am pregătii cu toții de serbarea de final de an. Nu durează 10 minute și începe evenimentul. Am avut emoții ca înainte de fiecare concurs de alergare, dar cu primele cuvinte spuse emoțiile au trecut. Alergarea și armata mi-au dat suficientă încredere în mine pentru a vorbi unui public alcătuit în mare parte din copii.
Pe la finalul lansării m-a izbit. Oamenii ăia sunt acolo pentru ei, dar în primul rând pentru copii lor. Cu toții suntem acolo pentru a crește calitatea vieții viitorilor noștri copii. A trebuit să subliniez asta și cu voce tare pentru că în sinea mea îi aplaudam pe oamenii ăia.
Am ascultat cu interes răspunsurile celorlalte invitate, care sunt niște femei extraordinare. Eram flatat că sunt și eu acolo, în fața lor un puștan în drumul lui în a deveni un bărbat.
Conversația a durat cam o oră. A trecut foarte repede. La fel de repede ca o oră de alergare, o oră de psiholog sau o oră de degustat vin. Așa e când faci ceva ce-ți place. Mi-a plăcut să fiu în mijlocul unor oameni maturi vorbind despre subiecte interesante fără pic de alcool la bord. Admirabil.
După ce mi-am primit și eu autograful de la Ioana m-am lăsat luat de braț și am plecat către o cofetărie. Urma să mergem la cei mai buni prieteni ai Andrei la un prânz în familie. Noi patru, trei căței și o pisică.
Am cumpărat prăjituri și o sticlă de vin. Acasă la ei ne aștepta altă sticlă de vin vechi și un pește gătit perfect. M-am bucurat că am ales un vin foarte bun, impresionând oaspeții. Orele s-au scurs ca ciocolata dintr-o fântână de ciocolată. Atât de lejer și delicios.
Fericirea înseamnă să poți să dormi când îți e somn. Cu asta în minte am plecat către patul nostru cu cearceafuri curate să ne aventurăm în fericire.
După 2 ore de somn a urmat antrenamentul zilei, care a fost pe seară pentru că următoarea cursa se va desfășura la o oră incomodă.
Așa s-a făcut ora 21, moment de ascultat jazz și pregătitt pentru următoarea zi. Astăzi au trecut 16 ore pline care m-au făcut fericit. Mi-am dat seama că asta înseamnă fericirea: să ai momente de acum care să te entuziasmeze să fii exact în locul în care-ți dorești, niciunde altundeva, să te simți prezent în activitatea ce o întreprinzi, fără să-ți dorești a fi altundeva.
Această zi nu a fost deloc un efort de imaginație.
S-a întâmplat duminică 25.11.2017.
