Nu sunt ce par a fi –
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!…
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu…
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât… Cel care sunt!…Ion Minulescu – Nu sunt ce par a fi
Dean Karnazes, Ultramarathon man, când a împlinit 30 de ani s-a reapucat de alergare. Pe bune. În timpul petrecerii, de ziua lui, a lăsat paharele de băutură în urmă și o posibilă aventură de o noapte și a alergat 30 de kilometri.
Sincer, eu nu cred povestea asta. Atunci când alergi beat sau mahmur durerea de cap intră într-o altă dimensiune. Parcă fiecare neuron se transformă într-o micro gaură neagră și suge tot din jurul ei. Inclusiv amintirile de cu o seară de dinainte.
Nu vorbesc prostii. Povestesc, aproape ca întotdeauna, din experiență.
Povestea de la Canyon Creek, a început miercuri, cu 3 zile înainte de concurs. Văd anunțul, pe facebook, al Sport-Guru că Radu Milea, Dan Ștefan vor lua startul la un concurs de 50 de kilometri.
Ce fain, mi-am zis, un concurs de 50 de kilometri ar fi perfect pentru ultima săptămână de tempo, din programul meu de antrenament pentru ultramaratonul din Africa.
Îi scriu lui Radu Milea că aș alerga și eu iar el, băiat săritor cum îl știu, îmi găsește mașină, îmi dă facebook-ul organizatorului îmi spune să vorbesc cu el și îmi recomandă unde să mă cazez.
Nu prea fac eu deastea, să mă înscriu pe ultima sută de metri, mai ales că înscrierile s-au încheiat de mult timp. Totuși nu mai alergasem de 3 zile și dacă ma înscriam aveam să mai stau pe “tușă” încă 2 zile ceea ce nu mă deranja. Preferam să fiu fresh la linia de start decât cu alți jde kilometri alergați.
În aceași seară, miercuri, am rezolvat cu înscrierea, cazarea și transportul. Am fost operativ. Motiv în plus să sărbătoresc cu o bere la Tipografia.
Vineri ajung în București pentru o vizită de viză la ambasada Africii. Toată treaba a durat maxim o oră. Apoi ajungem într-un loc să mâncăm. Am aterizat la un fast-food vegetarian unde am băgat 2 falafeli parcă veniți din altă lume. Proaspeți, gustoși. Combinația de humus cu sfeclă și castraveți murați a fost divină.
Apoi i-am găsit mașină Andrei să ajungă în Brașov iar eu am rămas în București pentru a ajunge a doua zi cât mai aproape de zona concursului. Canyon Creek, concursul avea să aibă loc duminică.
Treburile erau simple și liniare. Totuși, până la concurs trebuia să supraviețuiesc nopții ce urma să vină.
Până atunci am zis să mă plimb puțin și să ascult ultima carte recomandată de Pyuric în Newsletter-ul ei. The hard things about hard things. Nu merg nici 15 minute că văd o clădire mișto și intru să beau un CICO Zăganu în timp ce editam ultimul filmuleț făcut la Festivalul de alergare montană.
Între timp i-am scris lui Pyuric, Bogdanei și lui Radu Tuță să ne întâlnim să bem o bere.
Știam că mă condamn la propria sinucidere invitându-i pe Radu și Bogdana, în combinația asta, la bere. În momentul ăla am fost călău și victimă. Mi-am tăiat singur funia ghilotinei, mi-am împins cu bună voie scaunul de sub picioare. Totuși am făcut-o fără regrete. Sunt două persoane dragi cu care m-aș întâlni de fiecare dată când aș avea ocazia.
O dată veniți și stând la povești, prima bere s-a metamorfozat în a doua apoi s-a dat de 3 ori peste cap și s-a transformat în shot-uri de tequila la Que Passa. A fost o noapte lungă și scurtă. Am dormit doar 4 ore și m-am trezit deshidratat.
Am ajuns la momentul când nu mă mai sperie distanța ce urmează să o alerg. Fie că sunt 50 de kilometri, 100 sau 100 de mile. Corpul mă poate surprinde cu foarte puține. Mahmureala, în schimb, avea să aducă puțină incertitudine în toată ecuația asta cu concursul.
Dimineață am plecat către Ștefan și în nici 2 ore am ajuns la Ruse.
Am mers la cazare, am mâncat, a urmat ședința tehnică și un desert la Panoramic. Totul a fost pe fast-forward dar în momentul respectiv, de oboseală, mi se părea că totul se derulează cu încetinitorul. Au urmat 6 ore de somn neîntors și o trezire la 0500.
Nu mai alergasem de 6 zile. Teoretic, eram odihnit dar corpul parcă a intrat într-o hibernare în ultima săptămână.
Am simulat o încălzire și parcă așteptam startul să văd cum va reacționa corpul.
CURSA| Canyon Creek 50km
Primii kilometri trec mereu ușor și sunt distractivi. Mai ales când stai la povești cu ceilalți participanți și ți se pare că încă ești într-un vis. Că tot ceea ce se întâmplă pare în visul de acum 2 seri când ai picat lat într-un pat străin dar atât de comod. Ceața era foarte densă. Râul pe lângă care am alergat era puțin secat și a dezgolit la mal niște scoici uriașe.
Părea un vis dubios, mai ales că alergarea nu-mi provoca nicio durere deși ritmul era susținut. Trebuia să simt un disconfort ceva ca să îmi dau seama că sunt treaz.
Terenul pare aproape plat, alergabil. Cu urcușuri și coborâșuri foarte line, îngreunate de câte un pom căzut, o creangă sau noroi extra. Primii 6 kilometri am fost 4 oameni în fruntea cursei (Radu, Cristi, un bulgar si cu mine). Durerea de cap cu care m-am trezit cu o zi în urmă nu a mai apărut iar ritmul de 3min50secunde/kilometru mi se părea decent. Desigur că nu avea să alerg în ritmul ăsta până la final dar am încercat să-l mențin cât mai mult posibil.
După aproximativ 7 kilometri am rămas doar eu și un bulgar în fruntea cursei. Bulgarul avea o tehnică ineficientă de alergare. Nu ridica genunchii nici la urcări, nici pe plat nici la coborârârile ușoare, când măream viteza. Parcă se frâna constant. Deși am crescut deseori viteza. Nu știu cum reușea să se țină de mine având aceași tehnică și pe urcare și pe coborâre și pe plat. Eu dădeam din brațe pe urcări, ridicam genunchii și măream cadența pe plat iar pe coborâri măream lungimea pasului. Așa am auzit că fac cei mai buni. El alerga de parcă avea un laț legat de picioare.
A reușit să se țină de mine până la kilometrul 28 când au apărut 2 urcări. Am avut o viteză în plus și în 2 kilometri am câștigat avans de un minut.
La Check-Point-ul de la kilometrul 30, unde am băut apă fiartă, mă uit peste umăr să vâd unde e cel cu care am alergat mai bine de jumătate din cursă și văd o geacă albă a altui participant care l-a ajuns din urmă dar avea cel puțin 30 de secunde în spatele meu. M-am îngrijorat căci cei care vin din urmă au mereu o motivație în plus și o prospețime care contează pe ultimii kilometri.
Am mai condus vreo 10 kilometri iar pe la km 42 am fost depășit de atletul cu geacă albă, pierzând locul 1 la general. Nu am tratat asta ca o tragedia căci știam cui aveam să le mulțumesc. Bogdanei și lui Radu Tuță.
Ultimii 12 kilometri au fost fix cei 12 kilometri ca de la început. Câmp arat și pădure, pe aceași margine a râului cu scoicile uriașe. Era clar că nu visez că începuseră să mă doară picioarele și să vreau să se termine cursa.
Sau să mă trezesc din vis. Ceea ce nu s-a întâmplat.
