- Locatie: Cortina D’ampezzo, Dolomiți, Italia;
- Distanta:122km;
- Diferența nivel: +5400m;
- Data: 22-25 Iunie;
- Obiectiv: Top 10;
- Realizat: Top 5;
Într-un ultra de talie mondială, cum e Lavaredo, rata de abandon a favoriților e undeva la 30%.
Cu cât crește competiția și lista favoriților, cu atât fiecare va trage mai tare, mai nervos, cu o și mai mare ambiție încă de la start.
Cei mai buni vor încerca să țină pasul, să fie primii, cu primii alergători, vor încerca să fie în fața tuturor încă din primii kilometri. Fiecare va încerca să demonstreze ceva prin viteză lui.
Și asta te transformă într-un iepure.
Iar cu toții știm ca într-un ultra, în cele mai multe cazuri, va câștiga țestoasa.
Atât la CCC (locul 8) cât și la Lavaredo (locul 5) am avut noroc speculând aspectul ăsta.
Nu știam exact cine sau ce probleme va avea dar e imposibil sa faci 30km în 2h30 și sa poți tine același ritm încă 90 de kilometri.
Va însemna să termini tot concursul, 120 km cu 5800+ sub 10 ore sau undeva p’acolo.
Elitele pleacă tare.
Prea tare și suferă pentru asta spre finalul cursei. Lavaredo mi-a confirmat asta când trecând pe lângă Diedrik sau Gediminas i-am văzut în ce stare au ajuns.
Sau poate au prins ei o zi nereușită și eu o zi bună.
Asta mă face sa spun ca am avut noroc, ca s-au tăiat băieții mari și ca am fost și eu inspirat sa nu trag prea tare de mine, prea devreme, sa mă alimentez constant, să nu beau apa din râuri mai mult sau mai puțin limpezi, sa intru în pădure de fiecare dată când am avut nevoie să fac numărul 2.
Și toate cele de mai sus m-au făcut sa fiu în confort mult timp.
Dacă ar fi să definesc ultramaratonul, aș zice că e un sport în care faci constant un management al durerii. Cu cat reușești să o faci să apară mai târziu, durerea, să o controlezi când apare, sa o înduri și sa îi faci față cu atât vei ieși mai bine în clasament.
Eu am suferit doar ultimii 20 km. Atunci șansele să mă tai erau foarte mici și faptul că am depășit alergători constant m-a ținut motivat și în priză.
Pe final, am avut nevoie doar de un bidon de izotonic, pe care l-am luat de la check-point, să îmi iau necesarul de calorii pentru ultimul semimaraton.
Bine și picioare tari pentru coborârile abrupte de pe ultimii kilometri.
Hai sa Îți povestesc cum a fost cursa:
După semi-esecul din Grancanaria, am plecat cu speranțe rezervate legate de clasament și mai modest în suflet și în gândire.
Din start îți mărturisesc că succesul meu s-a datorat următorilor factori:
- am mâncat constant geluri și miere+chia+lămâie;
- am alergat în zona de comfort primii 80 de kilometri;
- m-am odihnit bine înainte de concurs;
- nopțile m-am antrenat cu 20 de zile înainte de concurs, am încercat să îmi schimb ciclul de somn pentru a fi în formă maximă în noaptea de dinainte de concurs;
- am avut un volum de kilometri considerabil, alergând și 170km/săptămână;
- nu am fost singur atât la concurs cât și înainte de acesta;
N-am plecat cu gândul să-i rup pe genunchi ci mi-am zis: am să alerg și am să văd. Am să cresc constant ritmul și am să termin în sprint. Nu a fost un ritm cu 3:30/km cum mă așteptam dar am dat tot ce am putut pe ultimii 9 kilometri. Cred că au fost și cei mai rapizi
Deși am avut mult mai mult volum de alergare, câteva concursuri în picioare, am zis sa nu am asteptari prea mari. Dacă vin în primii 10 hai primii 20 e satisfăcător. Băieții ăstia sunt alergatori de talie mondială. Asta fac toată ziua, îmi spuneam. Iar eu am demonstrat că sunt un ultramaratonist bun în satul meu, România, dar nu în “satul” altora.
E greu să faci o figură frumoasa în deplasare. Iar dacă ceva se va întâmpla să meargă rău, cu siguranță o sa se întâmple. E un fel de lege a lui Murphy.
Start-ul noaptea e ca o loterie. Îți cresc drastic șansele de a prinde o zi proastă.
Purtam o discuție cu Livian, care e lăutar la opera din Constanța: flautist. Adică suflă-n flaut toată ziua. Caterincă omu’.
Îmi spunea că el își pregătește elevii 120% pentru ca atunci când sunt pe scenă își pierd 35-40% din cunoștiințele pe care le au. Iar 80% e suficient pentru o prestație potrivită.
Așa e și într-un ultra. La concurs, cu start-ul noatea, îți poți pierde până la 30%-40% din forma ta fizică. Și nu exagerez cu procentul.
Totuși cursele cu start-ul noaptea au ceva aparte. Frontalele, atmosfera orașului care e treaz când ar trebui să doarmă, suporterii, oamenii dragi care te susțin dar la fel de emoționați ca tine, toate adunate, îți fac părul să se ridice ca și cum afară ar fi temperatură de îngheț.
Cu toate astea, și un gol în jurul stomacului, dar cu un zâmbet greu de șters de pe față, m-am pus în a doua linie, în spatele celor pe care-i privesc ca fiind niște zei ai alergării.
Faptul că m-am pus în spatele lor, e o metaforă destul de evidentă. Chiar și eu mi-am dat șansa a doua la concursul ăsta. Poate că am făcut bine, poate că am făcut rău.
Primii kilometri
Traseul începe cu aproape 3 kilometri de asfalt în care m-am așezat în spatele lui Gediminas poreclit și Mr. Consistency. Mă gândeam că nu degeaba îi spune lumea așa. Că va alerga constant toată cursa. Totuși chiar și ritmul lui mi se părea tare. Nu am vrut să intru deloc în zona anaerobă, chiar din primii kilometri. Ci am vrut să îmi simt pulsul relaxat și să mănânc foarte devreme în cursă.
Localnicii au ieșit la poartă să ne încurajeze, să ne facă cu mâna ca și cum am fi plecat la război sau undeva foarte departe. Oare știau că vom reveni în același loc dar altfel de oameni, complet diferiți față de linia de start?!
După prima urcare în care am câștigat 350 m diferență pozitivă de nivel, eram undeva pe locul 20. Nu știam asta. Dar nu voiam să pierd contactul cu primii alergători.
S-a format un pluton de 5-6 alergători foarte buni iar ceilalți 10-15 eram ba câte 2-3 ba singuri.
Pe curbă de nivel am întins puțin pasul, ținând aproape de Gediminas. Nu mă vei crede dacă-ți voi spune că pe porțunile alergabile gândul nu-mi era la mama, la iubită sau la altcineva ci la Jim Walmsley și la alergarea lui ușoară.
Mă imaginam că alerg și eu tot atât de bine și ușor ca el la mila 60 de la Western States.
Apoi a urmat prima coborâre.
Unde am ținut un ritm destul de bun și am și nimerit cu piciorul și câteva rădăcini. Nu am picat în nas dar mi-am înegrit unghiile. De obicei eram depășit pe coborâri, cam la toate concursurile căci mă menajez foarte tare, prea tare.
A urmat primul checkpoint la kilometrul 16 unde un șir de oameni ne așteptau pe urcarea care-l preceda. Mi-am umplut bidonul, am aflat pe ce loc sunt și a urmat prima intrare în pădure căci mâncasem un bol de cereale înainte de start și Iulian m-a avertizat că voi merge la toaletă. Așa s-a și întâmplat.
Nu am idee câte persoane mi-au luat-o în față dar nu-mi păsa.
Am să trec direct la kilometrul 33 check point 2. Aici Vaidas ZLABYS (Locul II Transgrancanaria) era așezat pe un scaun și dădea din cap ca și cum ar fi băut prea mult. N-a băut prea mult dar i-a dat prea tare. După CP, am intrat (iar) în pădure. Check-point-ul și mersul la toaletă coincideau. Noroc că mi-am luat cu mine hârtie.
Apoi a urmat o porțiune în care mi-am dat seama că pot face o cursă bună. Orezul a intrat perfect, izotonicul din flask ce l-am combinat cu apa la CPoint și el, picioarele îmi erau fresh. Rețeta bună pentru o cursă reușită.
Pe urcarea de dinainte de kilometru 50 am văzut și alți răniți care au început cursa cu un ritm foarte bun dar au avut de suferit. Crampele, problemele la stomac, i-au încetinit sau i-au făcut să abandoneze cursa.
La kilometrul 50 a răsărit soarele și eu am ajuns pe locul 11 dar simțindu-mă foarte fresh. Chiar un tip care m-a văzut și la km 33 a spus că pot mult mai bine și că arăt foarte bine. I-am spus știu dar suntem abia la jumătatea cursei. Apoi a început coborârea către jumătatea cursei unde am reușit să țin un ritm bun dar mi s-a făcut puțin rău. Am mers foarte puțin, mi-am revenit și am ajuns în cele din urmă la CP unde mă așteptau celaltă jumătate de geluri și mâncare.
De aici mi-am spus că încep alergarea. Că nu mă voi mai menaja și că voi trage cât pot de tare de mine.
După CP a urmat desigur intratul în pădure. Ultima bucată de hârtie am irosit-o. De aici nu mai aveam voie. Gata urma să mănânc și să alerg.
Eram pe locul 14. Pe la km 70 am depășit încă 2 persoane printre care și pe Julien Chorier (Locul 7 UTMB, locul2 Hardrock, câștigător CCC, etc.) ceea ce mi-a dat încerdere.
De la km 85 urma o nouă urcare. Am văzut că stau foarte bine la capitolul ăsta. Mai ales în a doua parte a cursei. Zăream 2 alergători cam la 5 minute de mine. Mi-am spus că trebuie să fiu răbdător că-i voi prinde și pe ei.
Pe la km 90 am trecut printr-o pasă grea. Voiam să se încheie fiind descurajat că încă nu am reușit să-i prind pe cei din fața mea. Dar nu trec nici înca 2 km și 20 de minute că îi văd și i-am și prins.
La km 95 încep să fac calcule de top 10. Dar aici surpriză. Sebastien CHAIGNEAU tocmai ce a ajuns în CPoint. De unde a apărut și nenea ăsta. Nu l-am văzut toată cursa. Vulpe.
Următorii 7 kilometri am fugit de el. Să nu mă prindă. M-a ajuns chiar în CPoint. Am zis că sunt mâncat. Dar avea ceva probleme cu coborâtul la vale. Sigur avea probleme cu beșicile. I-am recunoscut stilul.
Nici bine nu îl depășesc că văd alt alergător care seamănă cu Gediminas. I-am recunoscut bandana albă din jurul gâtului. În nici 10 minute l-am ajuns și eu și Seb iar după un scurt dialoc l-am depășit.
La km 105 Mimi cu Alex mă încurajează, îmi aduc zâmbetul pe buze și după 2 minute un fotograf italian îmi spune “ce piula mea faci” eu îi răspund cu “mangia mi cazzo” râdem amândoi, mă binedispun și văd alți 2 alergători undeva în depărtare.
În 10 minute i-am prins. Era Diedrick Hermansen (câștigător Transgrancanaria 2016) cu Damian Hall (un tip mișto din Anglia).
Damian era mult mai bine, intrăm în vorbă, îi povestesc de prietenul meu cel mai bun din România, că-l cheamă tot Damian, îmi spune că pe prima lui pisică o chema Robert. Ce mai se lega o prietenie acolo.
Îi cer un gel și îi propun să terminăm amândoi. Top 5 pentru doi care nu erau în primii 10 favoriți suna excelent și damage cât mai puțin ptr. ultimii km.
La km 115 Didriek ne strică planul nostru romantic și ne-a ajuns din urmă. Mai erau circa 7 km până la finish și Damian îmi zice să îi dau tare că mai am resurse. Nici bine nu a terminat propoziția că am luat-o la goană.
Am început să fug de frică, ca și cum aș fi furat ceva. Ca și cum dacă Diedriek m-ar fi prins, m-ar fi bătut.
Defapt stai puțin. Cam așa stau lucrurile. Dacă m-ar fi prins, m-ar fi bătut. Ar fi intrat el în top 5 și eu aș fi venit pe 6. Totuși…Contează? În momentul ăla conta.
Hăituit, îi dau tare pe coborâri care sunt abrupte, îi dau tare pe plat iar ultimii 4 kilometri mi s-au părut foarte lungi. Desigur. În cele din urmă ajung în oraș unde localnicii au scos un duș și au improvizat un alt check-point. Nu mai merg la toaletă ci mă bag sub duș și mă uit în spate.
Nu se vede nimeni deci am cel puțin 1 minut avans mi-am spus.
Ajung pe ultimul kilometru, scot steacul și savurez momentul.
Aproape cu lacrimi în ochi de fericire, trec linia de finish fericit.
Primesc un microfon în nas să povestesc cum a fost cursa când tot ce-mi doream era o îmbrățișare de la Andra. Printre cuvintele pocite în engleză, o caut din priviri și durerile încep să apară.
În cele din urmă îmi primesc și îmbrățișarea și simt că doar atunci cursa s-a încheiat cu adevărat. Ultramaratoanele reușite încep cu un sărut și se încheie cu o îmbrățișare.
Mă așez pe o bancă, la umbră și mă las răsfățat și îngrijit. Ca și cum m-aș fi întors de pe front iar cineva are grijă de rănile mele. E un sentiment plăcut să primești asta după atâtea ore de efort.
Greul acum urma să-l îndur. Durerile musculare, beșicile, energia scăzută, canicula, cu toate astea trebuia să mă lupt și să le manageriez. O baie în cadă mi-a luat 50% din toate durerile. Iar finiș-ul celor 2 Iuliani alți 20%.
Un mare mulțumesc celor care m-au sprijinit:
- colegilor de la serviciu care mi-au înțeles dorința de a mă antrena noaptea și faptul că nu am putut să fiu alături de ei la un concurs important;
- mulțumesc oamenilor care au făcut din cursa mea una mai ușoară. Andra, Iulian și Oana, Iulică, Radu T. și Gabriela, Vlad D. și Andrada, Viorica-mama mea, surorile mele. Mulțumesc mult pentru tot ajutorul oferit;
- mulțumesc celor care mi-au scris înainte de concurs, celor care m-au încurajat sau nu;
- mulțumesc celor care au stat în fața laptopului și au dat refresh să vadă pe ce loc sunt;
- mulțumesc pentru cele mai bune geluri și batoane: SiS Nutrition – au intrat până la ultimul;
- mulțumesc Trisport pentru Garminul oferit – m-a motivat să alerg kilometri cu sub 4/mie;
- mulțumesc Compressport pentru echipament;
- mulțumesc Quantumsport pentru adidașii Hoka care au avut grijă de articulațiile și mușchii mei;
- mulțumesc Roxana pentru discount-ul de la bețele black diamond;
- mulțumesc celor care au mediatizat evenimentul și au scris despre reușita mea;
Asta a fost cursa. Un rezultat bun însă nu excepțional.
Excepțional înseamnă locul 1 + record de cursă. Mai e mult până acolo în plus nu știu dacă vreau să pășesc pe drumul acesta. Nu se merită să fii excepțional.
Nici chiar în ultramaraton montan oricât de frumos ar fi drumul ce ți se întinde-n față.
Sacrificiile pentru excepțional sunt prea mari și nu cred că sunt dispus să le fac.
