Un rezultat bun, la un concurs de alergare montană, reprezinta suma mai multor factori. Totul începe cu o PREGATIRE în care lucrurile nu trebuie/pot fi grăbite. Forma fizica, rezultatele nu pot fi aduse peste noapte.
Alergarea e un sport al rabdarii.
Antrenamentele trebuie sistematizate și privite ca un ansamblu. Fiecare antrenament are valoarea lui insa precedat de un alt antrenament cu obiectiv diferit adaugă plus valoare ambelor antrenentelor. Iar dacă faci asta timp de câteva săptămâni sau ani, inevitabil vei deveni bun la asta.
Alt factor e know-how-ul pe care-l deții.
Legat de tipurile de antrenament, alimentație, traseul concursului, cum iti reacționează corpul în diferite ipostaze la care-l supui, cum treci peste greutăți, ce bei când ai crampe, ce bei ca sa le eviți.
- Ce mănânci, la cât timp, ce mănânci dacă nu îți priește prima variantă;
- Ce ritm adopți, când sa te grăbești când sa o lași mai moale;
- Toate țin de cunoștințele pe care Le-ai dobândit din prima zi de alergare și până în prezent;
- Apoi e forma zilei respective. Nivelul de energie și cât de în “vână” te simți;
Desigur că cei mai buni (si aici nu ma refer la mine) par a avea mereu o zi bună dar chiar și ei au emoții, le tremura genunchii și pot avea dureri care sa le strice ziua și cursa.
Eu sunt în al 4-lea an de alergare pe munte, pe distanțe mai lungi. Pregătire serioasa, cu obiective exacte, fac de doi ani. Încă nu sunt matur în domeniul ăsta dar încep sa mă descurc bine. Să am câteva cunoștințe care cred că au făcut diferența la CiucasX3.
Obiectivul pentru anul ăsta a fost sa particip la cât mai multe Ultramaratoanele de la noi din țară. Sa imi obisnuiesc corpul cu efort si sa il invat sa se recupereze mai repede. Pe CiucasX3 nu l-am luat în calcul căci am mai fost la doua ediții și știam ce mă așteaptă.
CUM M-AM HOTĂRÂT SĂ PARTICIP LA CIUCASX3?
După ViaMariaTeresia, în autogara din Tg. Mureș, mă întâlnesc cu Dani Florea și ne povestim planurile noastre de “vacanta”. Mă felicita ptr VMT și mă întreabă de ce nu merg la Ciucaș și ca planul meu nu e complet dacă nu voi lua startul celor 105km.
Am acceptat provocarea și următoarea zi m-am inscris. Traseul urma sa fie foarte asemănător cu cel de la VMT. Foarte alergabil.
În cursa de la CiucașX3 mi-am folosit tot ce am învățat de la prima alergare, pana acum, în cei câțiva ani de antrenamente și concursuri.
Începând cu micul dejun consistent, cu ritmul abordat și terminând cu ce am fost îmbrăcat, ce echipament am avut cum respiram la deal, cum călcăm pe coborârile mai abrupte. Nu exista o rețetă universal valabila ci doar o comunicare intre corp-minte-spirit.
Am început cu un ritm susținut dar constant si mereu în zona de confort. Pentru mine e foarte important sa nu am pulsul ridicat și sa nu transpir foarte mult in primii 40-50 de km.
Vama Buzoianu, Valea Stanii, Vf Ciucas, Bratocea…Kilometri au trecut foarte lejer mâncarea intra perfect și începând cu prima gura de orez mi-am dat seama ca voi face o cursa bună. Atât timp cât puteam sa înlocuiesc caloriile pierdute cu mancare/geluri/batoane / fructe, eram fericit.
Deși a fost cald am evitat sa beau nultă apă pentru a nu-mi dilua concentrația de săruri din organism și a nu face crampe. Am băut redbull și apa de cocos încă de la km 34. Am ajuns în Grohotis (porțiunea mea preferata) și am început sa alerg. Am alergat tot ce se putea. Doar cainii și câteva oi m-au încetinit.
După Stana Nebunu am mancat ultima gura de orez și am mai băut un redbull.
După aproape 6h40 am ajuns și la baraj (km 59) unde nu am găsit postul din prima. Dar au venit organizatorii după mine și m-au ghidat. Acolo mi-am luat ce aveam în drop-bag, o apa de cocos, încă un redbull, batoane si geluri și am început urcarea.
Primele rampe le-am mers dar apoi am intrat pe net, pe clasament și am văzut ca Silip e pe 2 și are 18 minute în spatele meu. M-am panicat ptr ca recuperase foarte bine și putea sa mă ajungă din urmă. Asa am început sa alerg urcări ce nu le mai alergasem pana atunci, la alte ediții.
Vorbeam în același timp cu mama pe messenger și am rugat-o sa îmi scrie câte minute am în fata lui la Baraj. Mă anunță că am 51 de minute. Cred ca e o greșeală dar îmi văd de drum și alergare.
Vârful lui Crai se zarea și se apropia cu fiecare pas. Totul parcă trece repede când nu ai dureri (foarte mari) și când știi ce te așteaptă și ai un ritm constant. E un confort psihic uriaș.
M-am răcorit cu apa din doua cişmele, am mai mâncat un gel și ultimele pante le-am urcat în pas alert.
Ajuns în cp. Vf. Lui Crai, km.76 m-am uitat pe timesheet și am vazut ca sunt (inca) cu 15 minute în spatele timpului propus (11h30).
A urmat 9 km de alergare, aproape de plat unde am întâlnit încă 2 stane care m-au cam încetinit. În Valea Stanii, la cp-ul de dinainte de urcarea țapănă am mai băut un redbull. Al 4-lea. Am zis ca orice s-ar întâmplă va fi ultimul.
Ultima urcare a fost dureroasa dar am facut-o în mai puțin de o ora. Știam ce mă așteaptă. Știam aproape fiecare curba și panta. A fost ușoară ptr ca nu am prins-o noaptea si fiecare pas ar fi fost mult mai greu. Alte lucruri care ar fi ingreunat urcarea ar fi o rănită sau doua biciclete în spate, ca la propark.
Totusi a fost ușoară pentru ca l-am avut pe Damian cu mine și m-a “inrait” m-a motivat constant cu umorul lui negru și cu “arata-mi” cât de ușor e sa alergi tare.
Chiar dacă am suferit când am ajuns în creasta, la răscruce, am început sa alerg și m-am lăsat cuprins de recunoștință. Ca sunt acolo pentru a 3-a oară, ca sunt primul și ca mai e doar coborâre. Pe unele portiuni de urcare am sprintat iar pe altele de coborâre am dat tot ce am putut.
Am accelerat pe final iar de la muntele roșu am încercat sa îmi consum ultimele rezerve de energie depășind pe cei de la maraton cu gândul ca sunt de la ultra.
Am ajuns la DN apoi asfalt și parcă au trecut câteva minute de la start-ul din același loc, de acum 11 ore și jumate.
Trec linia de finish cu emoții. Aproape ca îmi dau lacrimile de bucurie dar le înăbuș cu şampanie și high-five-uri.
E un sentiment unic sa vezi lume care te așteaptă la finish. Să le primești felicitările sincere și să te bucuri de reușită alături de ei.
O zi grozavă urma să se încheie cu povesti despre cum a fost cursa, ce am mâncat, care e “secretul” și bere pentru cei care urmau sa ajungă.
A fost o cursa bună pentru ca am mancat constant, m-am hidratat nu doar cu apa ci și cu apa de cocos, redbull, izotonic pe final, m-am menajat pe primele urcări și coborâri și am terminat în forță.
CiucasX3 a reprezentat ultima cursa, ultimul ultra de anul ăsta. E finalul unei povesti cu final fericit în care am alergat unele dintre cele mai importante Ultramaratoanele de la noi. (Transilvania 100km, Ultrabug, Marathon 7500, ViaMariaTeresia, CiucasX3).
Cu mai mult sau mai puțin noroc am reușit sa le câștig pe toate, cu nou record pentru fiecare cursa.
Acum urmează alte provocări care-mi vor pregăti corpul pentru cele 105 mile din jurul Mont Blanc – ului însă totul cu răbdare.
