UTMB-ul e visul oricărui maratonist montan din Europa. E un fel de mecca a alergării montane. Nu ești un alergător matur până ce nu ai participat la una dintre cele 4 5 probe (CCC, TDS, UTMB, OCC, PTL).
Mulți alergători mă pot contrazice însă cum ai început să faci parte din grupul alergătorilor montani vei vedea că majoritatea discuțiilor sunt despre UTMB sau Radu Milea.
Pentru mine, una din cursele de bază pentru 2015 e CCC® (Courmayeur-Champex-Chamonix) din cadrul UTMB. E o cursă de aproximativ 101 de km cu diferență de nivel de aproximativ +6100 m. Am mai alergat de 3 ori distanța asta și am văzut că mi se potrivește. Am format o echipă faină de tot anul ăsta în Chamonix.
Unii au venit pentru alergare, alții pentru vârf, și vo’ 2-3 pentru amândouă.
Profilul cursei CCC
Am început demersurile din luna Decembrie a anului trecut când ne-a cuprins febra. Am format un grup de câțiva ultramaratoniști, majoritatea ne-am întâlnit la Ciucaș X3 2014, și am zis că ne vom înscrie cu grupul. Dacă ne acceptă pe toți putem să facem un grup frumos și dacă nu, există și „la anu’”.
Următorul pas, după ce am făcut un grup pe facebook, ne-am înscris, și am așteptat data de 14 Ianuarie să vedem rezultatul „tragerii la sorț”. Am pus între ghilimele că sunt zvonuri că nu ar fi o tragere pe care o decide destinul ci „bilele” ar fi puțin măsluite, cam așa ca la loteria română.
Astăzi a fost extragerea și am văzut că am fost acceptați toți cei înscriși la CCC. E o veste bună dar sunt dezamăgit pentru ceilalți concurenți români care au fost refuzați. Sunt convins că atmosfera va fi fost alta cu ei în preajmă. Inclusiv pregătirea ce urmează a fi, va fi fost alta.
Acum urmează să mai achităm încă 83 de euro din cei 133, să ne facem vizită medicală, să tragem tare la antrnamente si să economisim pentru luna August când va avea loc cursa și concediul nostru.
Cei 101 km îi vom alerga pe 28 August. Am fost 7 zile în zona Chamonix-ului. Am avut de povestit despre fiecare zi în parte câte ceva.
- Obiectiv personal
- Last Update
- Duminică
- Luni
- Marți
- Miercuri
- Joi
- Vineri-Ziua CCC
- Start-Km 12
- Km 12 – Km 27
- Km 27 – Km 42
- Km 42 – Km 56
- Km 56 – Km 72
- Km 72 – Km 82
- Km 82 – Finish
- PostRace
Obiectiv personal – UTMB 2015 proba CCC
Eu sunt pornit să alerg distanța asta undeva la 12 ore. Asta înseamnă să ajung undeva în top 10 dar știu că pot mai bine și cu sudoare pot ajunge în top 3. Voi face tot ce-mi stă în putință să fac o cursă cât mai bună. Voi da tot ce am mai bun la antrenamente pentru o cursă ușoară.
Last update
Revin asupra articolului după ce m-am întors din Chamonix, în Brașov.
Au trecut 4 zile de la concurs și astăzi am făcut prima alergare. 5 kilometri cu 5 pe mie. Mai târziu o să merg la bazin să mă dezmorțesc și lucrurile încep să revină la normal. Așa…
Am plecat de sâmbătă (22.08) către București. Bagajul n-a fost deloc voluminos ci tot ce aveam nevoie într-o săptămână. Miere, geluri, adidași, echipament de alergare, bocanci. Pe scurt, strictul necesar. Am reușit să-mi aduc bagajul de cală la doar 11kg pentru o săptămână + 2 perechi de adidași și șosete băgate în bagajul de mână.
Am plecat cu Regio Trans din Bv. și pe la 6 seara am ajuns în București, la Iulian și Oana.
Am băut un suc dulce-acrișor de grefe și am ieșit la ultima alergare de viteză înainte de CCC. Au fost 10 km cu 4-4:30/km. La început m-am simțit cam amorțit + mă sufocam. Defapt făceam ca un tren pe aburi dar după ce au trecut primii kilometri , am reușit să-mi intru în ritm. La fel și Iulian. Fetele au dat 2 ture și au mers să pună peștele la cuptor.
Ne-am întors, am luat cina și gândurile erau deja la următoarea zi, când urma să luăm avionul.
Duminică 23.08 – AMR- V zile până la CCC
Ne-am trezit devreme. Nu mai știu exact ora dar îmi amintesc că am dormit puțin. M-am trezit ultimul dar am fost gata primul. Îmbrăcat, echipat, pregătit de drum.
Un coleg de-al lui Iulian ne-a luat din fața scării și ne-a dus în aeroport, la avionul către Geneva.
La check-in ne-am întâlnit cu Falca Dumitru barbierit, un Radu Milea nedormit și un avion de la Tarom defect. Zborul nostru a fost anunțat cu 30 de minute întârziere. Aveam să decolăm cu o oră peste ora anunțată inițial. Tarom.
E bine că am primit micul-dejun în avion, că eram cam morocănos de foame și somn. Mi-au salvat viața ouăle alea pasteurizate și felia aia de șuncă caldă.
Ajunși în Geneva, am căutat EasyBus. Autobuzul care urma să ne ducă de la aeroport, în Chamonix. L-am căutat 15 minute și după alte 40 am plecat. Șofer relaxat dar vitezoman. Nu ne-a păsat că ne uitam la munții ce ne înconjurau. Erau înalți și din ei curgeau izvoare și aveau ghețari. Ceva ce nu vezi pe munții noștrii.
Les Houches, Les Bosons, Chamonix. Ne-am dat jos și am mers către poarta de Start să ne întâlnim cu Bogdan Petruțu și să ne facem planu’ pentru ziua respectivă.
Ne-am văzut cu Bodan și am mers să ne umplem golul din stomac cu un covrig cu măsline de La Pannier. Aici a fost a doua noastră casă. Nu pentru chestiile care-ți lăsau ploaie-n gură ci pentru net-ul ca acasă.
După covrig, am lăsat bagajele la hotel Alpin apoi am mers la plimbare să facem poză cu poarta de start/finish, înaintea lui Totalcă desigur.
Ne-am mai plimbat, am mai povestit și apoi am luat autobuzul către Montroc, locul unde eram cazați. Puteam să luăm și trenul, ar fi fost cea mai bună variantă de transport dar nu ne-am gândit la asta. Autobuzul ne-a lăsat la 2 km de unde stăteam și am luat-o la pas, printre căsuțe și totemuri.
Într-un final am ajuns la locul unde am fost cazați. Zonă grozavă, case bine aranjate, dar cam pustiu.
Ne așteptam ca cineva să vină să ne întâmpine, să ne găzduiască. Așa ceva nu s-a întâmplat. Bogdan și-a adus aminte că are 2 coduri. Unul de la intrarea din clădirea principală (4807), unul de la camera noastră (5635). De atât am avut nevoie ca să intrăm, să ne găzduim și să ne facem confortabili.
Cazare-Exterior
Cazarea
Locul unde urma să ne petrecem următoarele 7 zile arăta waw. Cred că și eu am stantardele scăzute, fiind obișnuit cu puțin însă casa chiar arăta foarte bine. 3 camere, 2 băi, 2 balcoane mari. Puteam sta 7 persoane confortabil și după standardele lui Dani Florea, cel puțin 20.
În plus, ajungând primii, ne-am ales și camera cu pat matrimonial. Numa’ bun de…dormit profund. Am avut parte de cele mai odihnitoare nopți și unul dintre cele mai faine peisaje din el. Din pat vedeam chiar și Matterhorn-ul. Clar! m-am atașat emoțional de patu’ ăla.
Luni 24.08 – AMR-IV zile până la CCC
Ce urma să facem în următoarele zile ne-am întrebat? Ce urma să facem astăzi?
La început am fost coplești de câte poți face în Chamonix. Am avut de ales între treking, alergare pe poteci ușoare, alergare pe stadion, dat cu parapanta, urcat la ghețari, dat cu pluta pe apă.
Cea mai bună idee a fost să parcurgem ultimii 18 kilometri din concurs și apoi să ajungem la start-ul PTL, în Chamonix. Cursa la care au luat startul 250 de persoane, în echipe de câte 2 sau 3, urmând să parcurgă 300km în circa 5-6 zile. O întreagă aventură.
De aventură am avut și noi parte. Ploaie, ceață, animale sălbatice, relief stâncos, umezeală.
La finalul alergării, ne-a prins ploaia vieții. Ne-am udat fleașcă. Am ajuns cu 10 minute înainte de start-ul PTL. Am dârdâit dar nu i-am ratat. Apoi am alergat direc către cadă la Iulian și Oana care ne-au primit la ei. Am făcut o baie chiar dacă nu era sâmbătă.
Apoi am mâncat niște paste delicioase și am tăiat-o către casă. Către Montroc Le Planet cu trenul de 20:54. Ultimul pe ziua repectivă.
Ajunși acasă, am repetat câteva noduri, legatul în coardă și tehnici de echipare în condiții montane că băieții (Dani și Florin)urmau să urce pe Mont Blanc du Tacul (4428m) și Mihai cu Simona pe Mont Blanc.
Marți 25.08 – AMR-III zile până la CCC
Soarele a rispit norii care blocau priveliștea către Mont Blanc. Pentru prima dată am privit muntele care e meru alb. Era în spatele antenei de pe Aquile du Midi. Nu eram sigur că e el dar văzusem un tablou în casă care arăta că el e vârful.
Marți am avut invitați. Pe Oana și Iulian. Am dejunat pe balcon, ne-am făcut planuri și am privit peisajul.
Iulian urma să se odihnească / pregătească pentru cursa lui, de a doua zi. Noi am hotărât să facem un traseu de 5-6 ore, în bocanci. Ceva inedit dar ne era teamă că ne va prinde ploaia, ca ziua precendentă. Vai, cât ne-am înșelat.
Am suferit puțin de cald dar asta nu ne-a împiedicat să ne bucurăm de peisaj.
Traseul ce l-am făcut. Chamonix (de la biserică) – Plan Lachat – Bellachat – Merlet – Les Houches – Chamonix.
N-am de povestit prea multe. Vreme superbă, cer albastru plin de curajoși ce se dădeau cu aripa, poteci foarte bine îngrijite, și mulți oameni pe munte. Am făcut 832 de poze ca și cum ăștia ar fi fost ultimii munți pe care i-aș fi văzut. S-a meritat. Dacă aș fi dat orutu’ popii atunci, aș fi murit fericit.
Coborârea a trecut repede că mi-am pornit muzica de pe Ipod și am început să cât cu voce tare. Chestie ce nu o fac des. O fac când mă simt liber.
Am ajuns în Les Houches unde am așteptat trenul către Chamonix o oră. Atipic dar a fost bine că ne-am întâlnit cu Dani și Florin. Am făcut ceva shopping și am pornit către casă – Montroc le Planet.
Miercuri 26.08 – AMR- II zile până la CCC
E ziua în care Iulian G. și Bogdan P. au luat startul la TDS. Aveau de parcurs 119 kilometri cu peste 7250 dif+. Organizatorii îl cataloghează ca fiind un concurs “very difficult”. CCC-ul fiind doar “dificult”. Cei doi au avut nevoie de ceva mai mult “curaj” decât noi.
Pentru noi a fost destul de greu in a merge pe traseu să-i vedem. Nu aveam kit-urile ridicate, deci acces la autobuzele suporterilor-canci. Nu ne-a mai rămas decât să-i consumăm traficul lui Florin ca să vedem cum se descurcă băieții.
Dimineața ne-am uitat segvențial la “Summits of my life” și apoi am ieșit la ultima alergare de vreo 9 kilometri, înainte de concurs. Așa la ritm de ultra. M-am mișcat bine dar căldura nu-mi prea plăcea. Au fost 30 de grade la ora 11 a.m.
Apoi am zis să continuăm ziua cu treking dar în adidași și pantaloni scurți. Am mers până la un ghețar care pe hartă părea mare și spectaculos. Ghețarul din Les Bossons.
Ruta inițială pe care am plănuit-o de acasă era închisă. Erau defrișări în zonă și se închid potecile când se taie lemne.
Am ales o rută mai scurtă și cu mai puțină diferență de nivel. Am ajuns în circa 50 de minute la ghețar și în alte 30 am coborât înapoi în Les Bossons. Autobuz urma să avem peste 2 ore. Știind asta, am mers la pas până în Chamonix, să mai pierdem vremea, să stăm pe net la a doua noastră casă, Le Panier.
Joi 27.08 – AMR- I zile până la CCC
Asta era ziua în care am intrat în febra concursului. M-am ocupat de planificarea cursei ca la carte.
Am ajuns în Chamonix la 10:30. Coada de la kituri era prea mare ca să ne așezăm la ea. Am mai mers la Paniere să ne întâlnim cu Iulian să ne povesteascu de cursa lui.
El a terminat în 21h:44 minute. Locul 118/general și 70 la categorie. Din punctul meu de vedere s-a descurcat admirabil. Și-a îmbunătățit timpul cam cu 2 ore față de anul trecut. Bogdan nu a fost în apele lui și la kilometru 50 s-a retras.
În timp ce noi povesteam, coada se tot micșora. Dupa 2 ore ne-am decis să ne punem și noi la coadă indiferent de ce ar fi. Am fost surprinși să vedem că pe la ora 13 coada deja era inexistentă. Și am trecut prin tot procesul în mai puțin de 10 minute.
Procesul a însemnat așa:
- la intrarea în sala de sport, au afișat numele participanților și numărul de concurs;
- la următorul punct mergeai cu buletinul și cu numărul tău memorat;
- cineva îți printa echipamentul obligatoriu ;
- la următorul stand prezentai elementele din echipamentul obligatoriu alese aleator;
- aici primeai numărul de concurs și brățara probei;
- apoi se lega de vesta de alergare un cip pentru a te vedea cei de acasă, pe net;
- la final primeai tricou + alte pliante.
Deși pare complicat totul a decurs destul de repede. Nu știu cum s-ar mai putea îmbunătăți toată treaba cu kiturile dacă poate fi mai optimizată decât este.
După kituri am mers și noi în salonul de trail running, unde am văzut câteva curse interesante și produse de la 3210 branduri. Exagerez puțin dar au fost o droaie. Cel mai mare succes au avut cei de la Hoka One One și Compressport. Au fost cei mai mulți oameni la ei la stand.
Apoi am făcut ultimele cumpărături înainte de cursă. Cartofi, brânză, orez. Cam asta plănuiam să mănânc în cursă. Mint de îngheață apele. Defapt au fost geluri, ATP-uri, batoane și mâncare normală (orez cu lapte și pireu).
Seara am făcut ultimele verificări. Echipament, nutriție, hidratare. Toate erau puse la locul lor. Tot ce trebuia sa vina era ziua de mâine.
Vineri 28.08 – Ziua CCC
5:34. M-am trezit devreme. Soarele nu a răsărit și nici M. Blancul nu se vedea. N-am emoții. Mă echipez în echipament și-mi trag haine groase pe deasupra. Am văzut că așa se face. E important să-ți ții mușchii la căldură cât de mult înainte de cursă.
N-am avut emoți pentru că am redus totul la un plan foarte simplu. Odată cu startul voi alerga. Și atât. Defapt voi alerga și voi mânca. Atât timp cât voi putea să bag in mine, lucrurile vor sta bine. Când nu voi mai putea mânca, voi reduce viteza și mă voi alimenta. Atât aveam de făcut. Alergare și papa. Nimic altceva.
Noi eram cazați în Chamonix, la Iulian. Startul a fost în Italia, în Courmayeur. Aveam autobuz la 0630. Pe drum către autobuz, mi-am reamintit că mi-am uitat TOA-TE gelurile și TOA-TĂ mâncarea. Nu m-am panicat. Aveam timp destul. S-a întors Corina după ele și pe la 7 ne-am întâlnit cu toții și am luat următorul autobuz.
Cum se umplea câte un autobuz cum o tăiam, prin tunel, către Italia. Către start.
Tunelul e ceva fantastic. 11 kilometri prin inima celor mai înalți munți din Europa. Asta da aroganță făcută de Italieni-Francezi.
Autocarul ne-a lăsat la aproximativ 1 kilometru de start. Am luat-o la pas până în centru și cu fix o oră înainte de start, mi-am ocupat locul de unde aveam să plec. Startul avea să se de în 2 valuri pentru că după 4 kilometri de asfalt, poteca din munte era foarte îngustă. M-am bucurat că aveam să plec în primul val cu favoriții, deci, cei mai rapizi.
Înainte de start, am făcut o mică încălzire și ceva poze pentru portofoliul personal alături de toți ceilalți sportivi români participanți la CCC. Apropo. CCC vine de la Courmayeur-Champex Lac-Chamonix. Am uitat să menționez asta.
Start-Tete de la tronche ( 12km)
După ce au fost intonate cele 3 imnuri ale celor 3 țări prin prin care urma să alergăm (Italia-Elveția-Franța) au mai urmat câteva moment și apoi numărătoarea inversă.
dix, neuf, huit, sept, six, cinqu, quatre, troi, deux, un și Start în cursa ce am așteptat-o un an întreg.
Am început să fac jaloane printre concurenți și să forțez ritmul să ajung în față. După nici un kilometru ajung grupul fruntaș de 15-20 de persoane și mă așez fix lângă Radu.
În timp ce alergam Radu mi-i arată pe Zach Miller și Tim Tollefson. Îmi spune că “pe ei trebuie să-i batem”. E tentant să sprintezi ca să fii în fața tuturor dar mai târziu vei plăti pentru asta. Mi-am intrat în ritm și după 3.4 km intrăm în pădure.
Odată cu pădurea primii fotografi. Eu mi-am desfăcut bețele și am dat-o la mers întins. Aveam timp să alerg în următoarele 12 ore.
Am văzut din primele sute de metri de urcare că stau bine la capitolul ăsta. Că urc bine. Mai ales cu super bețele blackdiamond pe care le-am împrumutat de la Bogdan P. Eu mergeam la fel de tare pe cât alergau alții. Ceea ce a fost îmbucurător. Primele ore ale zilei erau mai călduroase decât mă așteptam. Totuși eram în pădure și era umbră. Mi-am zis să profit de asta. Să trag totuși puțin de mine.
Cu cât devenea mai verticală urcarea, cu atât depășeam mai mult. Mă simțeam puternic. Eram în primii 30 și îmi era totul ușor. Gândul ăsta îmi dădea puteri. Eram acolo cu unii dintre cei mai valoroși ultramaratoniști din lume. Tare.
Tete de la tronche-Arnuva (27 km)
Dacă tot ultra-ul era doar urcare eram în al 9-lea cer. A început coborârea și deja era 11 fără un sfert. Adică era cald. Când am început să coborâm, mie-mi tremurau picioarele. Ori le aveam prea încordate de la urcare, ori combinația de căldură-altitudine mi-au pus capac și mi-au înmuiat mușchii și încheieturile.
Am început să cobor dar “cu motorul oprit”, scos din viteză. Alergam din inerție. Nu mă grăbeam, nu-mi păsa că cei pe care i-am depășit pe urcare, zboară acum pe lângă mine. Aveau să plătească mai târziu pentru asta. Știam că nu se poate să alergi așa, pe căldură, și să te țină la nefărșit. Vroiam să plătească, să sufere cel puțin cum sufeream eu.
Așteptam primul cp. de la refugiul Bonnati. Să mă răcoresc cu apă. Erau bureți în apă rece. O delicatese pentru corp. N-am stat mult și mi-am reluat alergarea.
Pe curbă de nivel, pe coborâri am fost depășit, ajungând până pe locul 25. Când am văzut că nu-mi priește căldura nu mi-a mai păsat de locul pe care sunt și mi-am spus că ăștia sunt chiar buni dacă pot ține ritmul ăsta. Începeam să mă îndoiesc de puterile mele.
Ritmul până la km 27 a fost de 7 minute pe km. Dacă reușeam să menținem ritmul ăsta terminam cel puțin 30 de oameni sub 12 ore. Anul trecut au terminat vreo 5 sub timpul ăsta.
Mi-am adus aminte de o discuție pe care am avut-o cu Marius Vasilache. El spunea că trebuie să fii realist cu tine. Constant, pe timpul cursei, să te gândești dacă vei ține până la final ritmul și să te raportezi la câștigătorii din ceilalți ani. Era imposibil ca toți cei din fața mea să țină ritmul până la final.
Am ajuns la Arnuva în mijlocul zilei. Căldura sufocantă m-a bulversat și nici nu am știut ce să fac în check-point. Mi-am luat doar apă și am plecat. Trebuia să mai iau niște banane, chec, salam.
A fost mâncare, ca la nuntă acolo.
Am început urcarea și am mers constant. Spre surprinderea mea, cu toții urcau bine. N-am mai depășit pe nimeni.
Arnuva-Praz du fort (km 42)
Adică abia primul maraton? Cam da. Băieților începea să le fiarbă motorul. Am depășit un grup de 4 persoane care s-au complăcut într-un ritm de vreo 8minute / kilometru. Am trecut pe lângă ei cu o viteză de cel puțin 3mach. Ei erau obosiți de la coborâre și căldura le-a pus capac. Mi-am zis că trebuie să-mi vină și mie momentul să mă simt bine. Atunci a fost. M-a ținut până la Champex-Lac adică încă 14km.
Praz du fort-Champex Lac (km 56)
3 geluri cu cofeină, 3 geluri cu minerale, 3 fit drink, 2 batoane cu cofeină, 2 batoane cu cereale, apă, electroliți, ATP, pireu, orez cu miere și ulei de arahide. Asta am mâncat în 6 ore 30.
Mai aveam 4 kilometri până la jumătatea cursei și eu nu mai aveam nimic de potol. Știam că am să sufăr mai târziu că nu bag mâncare în mine. E bine că atunci aveam viteză și am depășit pe cam toată lumea care m-a depășit pe coborârea de 14 km anterioară + ceva în plus. Am ajuns la lac pe locul 16 da nu-mi păsa de asta (deocamdată).
M-am bucurat să-i văd pe cunoscuți filmându-mă și am schițat zâmbete.
M-am bucurat neașteptat de mult să o văd pe Corina înăuntru că-mi dă o mână de ajutor.
În momentul în care m-am oprit au început durerile și am început să mă plâng ca o femeie în travaliu. Că e cald, că vreau de mâncare, izotonic, cola…de toate. Dar în același timp vroiam să-mi schimb adidașii.
Mi-am schimbat SLab-urile cu UltraRaptor de la La Sportiva. Una dintre cele mai înțelepte decizii din cursă.
Am mâncat 2-3 chestii (nu-mi mai amintesc ce), mi-am luat bidonul de izotonic, celelalte pachețele cu geluri,batoane,atp,detox,pireu,orez și am plecat în vânătoarea de alergători.
Champex Lac – Giete – Trient (km 72)
Începeam a doua jumătate de cursă. Acum trebuia să accelerez, să forțez pe urcări, să-mi măresc cadența pașilor pe coborâri. Dacă până acum m-am menajat, acum trebuia să trag de mine, să strâng din dinți și să mă transform într-un câine.
O bună bucată din cursă, m-am gândit că nu sunt rău. Că nu am răutatea aia pe care o au sportivii din frunte. Că nu sunt destul de agresiv.
Până la Giete am mai recuperat 6 poziții. Defapt a fost o vânătoare de sportivi. Mă apropiam tiptil-tiptil de ei și treceam pe lângă ei cu viteză. Pentru moralul lor și al meu. Mișelește, ca o vulpe.
N-am fost rău dar am fost șiret.
Totuși era un concurent în fața mea care nu m-a lăsat să-l depășesc. Avea un ritm constant pe urcări și pe coborâri alerga mai bine ca mine. Părea că aleargă ca un fulg. Era fată.
După urcae iar coborâre. Iar m-am simțit moale ca o balegă. Am mai fost depășit de vreo doi dar am depășit și eu la rândul meu. Erau balegi mai moi ca mine pe traseu. Mă gândeam că sunt în top 15, p’acolo, da’ înseamnă că ăștia trebuie să fie dintre favoriți. Cum pana mea de s-au tăiat în halu’ ăsta? Norocu’ meu!
Trient-Valorcine (km 82)
Ultima porțiune de Elveția. Urma să ajungem pe teritoriu cunoscut, în Franța. Pe bucata pe care am fost la recunoaștere cu câteva zile în urmă.
Pe urcare am băgat cola. Nu băusem deloc în cursă și mi-am spus că-mi va face bine. Mi-a dat energie dar mă părăsea după 2-3 minute. Când mă moleșeam mai luam o gură. Am băut juma de litru în 3 kilometri.
Urcarea a fost faină. Avantajul de a asta în Brașov. Simțeam că toți ceilalți sunt alergători de plat pe lângă mine. Odată cu coborârea m-au luat amețelile. Dezavantajul de a sta în Brașov.
Mi-am spus că poate e de la mâncare. Nu mai mâncasem mai nimic de ceva timp și am înfulecat jumate de baton.
După nici 50 de metri am vomitat instant. Din picioare. Mi se întampla pentru prima oară într-un concurs asta. Nici nu știam cum să reacționez. M-am oprit și mi-am acordat 15 secunde pentru a vomita, în poziție de bețiv. Am scos toată cola + încă ceva lichid și batonul pe care-l mâncasem cu 50 de metri în urmă.
Apoi m-am simțit binecuvântat. M-am simțit ca și cum aș fi început cursa. Eram gol și mai ușor. Mi-a fost puțin teamă de deshidratare dar în 5 km ajungeam în Vallorcine și apoi încă 18 km și gata. Nici măcar un semimaraton.
Valorcine-Tete aux Vents-Flegere-Finish
Ajuns în Check-Point mi-am spus că trebuie să mănânc și să beau. Lucruri primare, nimic fancy. Am băgat banane, portocale, apă. Vroiam fructe confiate dar nu erau. Desigur că m-am plâns Corinei că am vomitat și că mi-i greu și că mă dor toți mușchii.
Mi-a spus că sunt pe locul 9 și a 2-a fată dar că indiferent de ce s-ar întâmpla, dacă vroiam să dovedesc ceva am dovedit și sunt tare. Cuvintele astea m-au îmbărbătat mai mult ca orice.
I-am spus să-mi pună frontala pe cap și să nu-mi stea în cale. Am văzut că au venit la Vallorcine incă 3 șacali în spatele meu. Vroiau să-mi mănânce locul.
Când a plecat primul, am plecat cu el.
Porțiunea ce am alergat-o fluierând, acum 3 zile, mă solicita la maximum. Cel din fața mea alerga constant, eu după el. În spate nu se mai vedea nimeni.
Pentru prima dată a început să-mi pese că sunt pe locul 10, la bătaie pentru locul 9. Până atunci nu avea sens. Nu știam poziția și nu am tras. Într-un fel a fost bine că am aflat târziu, în alt fel a fost rău.
Plecasem din post cu ambele bidoane pline cu apă. Mi-am golit unul pentru a-mi pune fructe la următorul post. La următorul post, nu aveau nimic. Bine că am mai avut 1 gel cu cofeină și după 200 de metri de urcare l-am luat. L-aș fi băgat în venă dacă puteam. Francezul cu care mă duelam a luat și el un gel.
Știam că sunt mai puternic ca el, că l-am depășit, pe toate urcările anterioare…însă cam degeaba că el mă depășea mereu pe coborâre.
Mi-am zis să-l depășesc până în vârf și apoi mă va prinde el din urmă.
În vârf deja era noapte și mi-am aprins frontala pentru prima dată într-un ultra. Pentru prima dată m-a prins noaptea. Acolo am văzut cea mai mare lună din viața mea. E drept ca să luminezi Mont-Blanc-ul trebuie să fi o lună mare.
Inițial n-am vrut să-mi aprind frontala ca să nu mă vadă șacalul din spate care avea răni și care ar fi mușcat din mine. Dar când am ajuns în punctul maxim al urcării, organizatorii m-au obligat să o aprind.
Ajuns în vârf, am început coborârea cu ceva emoții. Credeam că o să mă simt rău, că o să mă doară picioarele. Dar era noapte și era răcoare. Dacă aveam poteca mai bine luminată cred că făceam cea mai bună coborâre. Mă simțeam grozav și frontala celui din spate se depărta.
Ajuns la ultimul check-point au mai rămas 8 kilometri și -923 de metri diferentă de nivel până în Chamonix. Dacă ești proaspăt coborârea o faci în 30 de minute sau mai puțin. Eu, avariat, am făcut-o în 4zecișiceva de minute.
Am prins și prima fată din urmă dar când am dat de asfalt, am zis să o las să-și savureze momentul.
Finish
Când dai de asfalt în Chamonix zici că e gata. Până ce un burtos chel îți va spune “one more kilometre”. Atunci îți vine să te oprești și să începi să plângi. Dar te scapă mulțimea de oameni care e pe margine și te încurajează.
Am vazut aici atât de mulți oameni care încurajau cât nu văd pe republicii într-o zi de weekend.
Am dat mâna cu ei, am trimis bezele și am ajuns la finish. Aici Ruth își savura victoria și eu locul 8 la băieți.
Am dat mâna cu ea și am cerut tricolorul, profitând de moment. Apoi și eu și ea ne-am îmbrățișat…partenerii.
PostFinish
Cursa nu s-a terminat. Să nu crezi că după ce am trecut linia de finish, durerile au trecut. Ba mai mult m-a apucat amețeala și mi-a scăzut glicemia. Am vomitat de 2 ori și am vrut să o trimit pe Corina după medic să-mi bage glucoză în venă. Am trecut din starea de gravidă-plângăcioasă-care-a-născut într-un un bătrân-bolnav-neajutorat. Nici să-mi ridic axila să fiu spălat nu puteam.
M-a salvat niște măr și grija Corinei.
Apoi m-am încălațat cu sandalele lui Iulian și am venit la linia de finish să-i văd pe ceilalți băieți.
S-au descurcat cât au putut ei de bine. La fel ca mine. Nu puteam mai mult. Am dat tot ce am putut. Am fost calculați și apoi am încercat să mâncăm din adversari, să-i sfâșiem cu dinții. Concursul a fost o luptă de supraviețuire în care cei mai puternici au câștigat terminând cursa. Unii mai rapizi alții mai lenți. Cu toții am suferit. De la primul până la ultimul însă victoria e cu atât mai dulce.
A doua zi a fost premierea și m-am bucurat tare că am urcat cu primii băieți acolo sus și că am un trofeu unicat de la fucking-UTMB!
Pe lângă premiere am început să mănânc. De toate. Burgeri, cipsuri, sucuri, apa de cocos…de toate. Nu m-am abținut de la nimic. Am avut poftă special de iaurt și salam cu brânză și pâine. N-am băut atâta bere pe cât mă așteptam în schimb.
Au mai urmat 3 zile de Chamonix dar n-am fost bun de nimic. Mi-am lins rănile și cam atât. Florin cu Bogdan au urcat pe Mont Blanc, Daniel a mers într-o tură de 31240 jde kilometri cu bicla.
Asta înseamnă să fi hipster adevărat!
Eu îs mândru că am fost în echipa României ce a fost la UTMB anul ăsta. Mi-am dat seama că ultramaratonul e treabă de femei și pentru bătrânei. (zic asta că m-a bătut o fată și că vârsta medie e de 40 de ani).
Deocamdată o să mai aștept până ce mai capăt experiență, cel puțin câteva luni ca să revin.
Bon curaj și ne vedem în Vamă!
