Maratonul 7500 a fost una dintre prioritatile din 2014, unul dintre obiectivele principale din acest an. L-am tratat cu seriozitate maximă dorind să obțin o clasare pe podium în același timp cu depășirea unor limite și admirarea peisajului oferit de Bucegi.
Povestea începe din momentul în care mi-am zis că și eu pot, de la prima cursă montană (RTR 2011) cănd un CPNT-ist mi-a întins un pliant cu M7500. Când am văzut că sunt 90 de km de parcurs, m-a pufnit râsul și am pus pliant-ul deoparte însă gândul că într-o zi aș putea face asta și de ce nu să-l căștig, a rămas arhivat undeva.
După ce mi-am spus că și eu pot, am spus că și eu vreau și a rămas să-mi găsesc un partener pe măsură. Am întrebat în stânga și în dreapta dar nimeni nu a vrut până când, pe la începutul anului, la ziua lui Marius Roca, unde era prezent și Andrei Ț., atunci i-am aruncat pastila și i-am plantat ideea în minte.
Andrei e unul dintre cei mai prietenoși și deschiși oameni. Am avut noroc că la RTR (prima ediție) mi-am pus cortul lângă el și cursa, de la RTR tot “pe lângă el” am făcut-o iar de atunci a devenit adversarul nr.1. A devenit “prietenul” ăla care vrem să-l depășim, cu câteva secunde, vrem să trecem linia de finish în fața lui. Am suferit și eu de sindromul ăsta da’ mi-a trecut.
La RTR am cunoscut o parte din el, la focul de tabără, poștind o sticlă de vin cu CPNT-iștii. Tot atunci l-am cunoscut pe Bălan, Oana Pop (prima fată pe care am văzut-o cântând la chitară)…Tot atunci m-am îndrăgostit de…alergarea montană.
Pentru Maraton 7500 mi s-a părut omul perfect deși prima oară nu m-am gândit să fac echipă cu el, ci cu Florin Năstase (Câștigătorul Transmaraton 2013).
Din motive obiective el nu a mai reușit și nu avea ca obiectiv principal M7500 pentru 2014. Următoarea persoană la care m-am gândit a fost Andrei. El mi s-a părut foarte potrivt căci știa traseul, a participat la UTMB, e o persoană calculată și la același nivel cu mine la alergare montană. La început, a fost puțin cam rezervat, nu mi-a dat un răspuns 100% dar NU m-am lăsat învins.
De fiecare dată când ne vedeam mereu îi aruncam pastila M7500.
Până la urmă, după câteva zeci de insistențe, a acceptat și a preluat el inițiativa.
Au urmat antrenamente pe care le-a organizat el în Bucegi, peisaje pe care nu le-am mai văzut, vreme nu tocmai bună de făcut plajă, dar ideeală de alergat.
Nu cred că am făcut antrenament suficient (împreună) dar cred că din cei care au participat la proba lungă am alergat cel mai mult împreună. 2 weekend-uri în care am adunat cca 100 km cu vo 7-8000 diferență de nivel. Bine nu a fost foarte mult alergat…(Click pentru articol-ul cu antrenament) ci mai mult mers/vorbit de strategii, povești.
Pregătire pentru Marathon 7500
Pentru 7500 mi-am luat până și câteva zile de permisie. Am pregătit alimetația, echipamentul, am găsit cu cine să mergem (Mulțumim Alexandra și Gabi pentru drum) și ziua de joi, ne-a găsit mai mult decât pregătiți.
Am avut bagaje destul de mari și o sacoșă din aia de rafie plină de mâncare. Atunci mi-am dat seama că am cam făcut exces de zel. Am cam exagerat cu mâncarea, din dorința de a nu-mi lipsi nimic. De mâncare am avut batoane de la isostar, batoane de la kaufland, pireu, paste, orez, si muuulte muuulte altele. Vezi pozele pentru mai multe detalii căci știi cum se zice: o poză face cât o mie de cuvinte și așa îmi e mai ușor să îți explic câtă mâncare am luat cu mine.
Pe lângă mâncare am avut și de băut. Apă, cola, electroliți. Multe. Prea multe.
Am ajuns la Padina, cu tot bagajul. Am mai pierdut vremea la Cabana Padina, unde am și mâncat (din mâncarea lor, nu a noastră) și apoi am plecat la ședința tehincă.
Ședința a ținut-o Silviu Bălan, cu sprijinul lui Emanuel Dobrinoiu. Mă așteptam să o țină Șendre dar anul ăsta a participat la Elită. După ce Silviu a spus că traseul va fi exact ca în anii anterior mi-am cam pierdut din concentrare. În plus urma să vină Andrei și să punem ultimele detalii la punct. Silviu vorbea cu norii în spate. Parcă mai intimidanți decât avertizările lui în legătură cu urcăriile de pe traseu.
A ajuns și Andrei pe la finalul ședinței, deja se înserase. Am mai făcut câteva poze cu zâmbete puțin crispate și ne-am îndreptat către cabana Padina unde am găsit cazare chiar în ziua când am ajuns deși ne temeam că nu vom găsi. Am insistat să dorm într-un pat știind că e foarte important să ai câteva ore de somn bun înainte de cursă. Am avut paturi în aceași cameră. Numa bine pentru a stabili ultimele detalii.
Am tăiat un pepene și am început discuțiile legate de nutriție în cursă (de care am fost eu responsabil) de timpii intermediari (de care a fost Andrei responsabil) de traseu, de ecipament, de strategie pentru cursă. Concentrarea se putea citi pe fețele noastre însă în același timp se vedea și dorința de a concura, de a ne depăși limitele.
După 2-3 ore de discuții am ajuns în cameră, pâș pâș căci alți colegi de cameră dormeau. Am adormit cam greu dar profund. Mă gândeam că va ploua și vom fi murați toată cursa și nu mai vroiam să repet episodul Ciucaș.
Ziua cursei
Ceasul sună la 4:45. Andrei a spus că se va trezi la 05:15. El se pregătește foarte repede dar nu a luat în calcul că trebuie să și mânânce.
În timp ce îmi pregăteam bagajul pentru cursă, înfulecam dintr-o caserolă de paste pe care am adus-o cu mine. Repetam în gând strategia de nutritie, ce să mănânc, la cât timp, să mă asigur că iau tot ce am nevoie.
Învelesc frontalele în saci menajeri și celelalte haine pe care le-am luat cu mine, îmi pregătesc apa cu electroliți, îmi leg numărul de vestă și mă uit la ceas. Văd că mai sunt 20 de minute până la start și eu încă mai aveam lucruri de mâncat, de băgat în bagaj.
Coborâm la mașina lui Gaby si ne îndreptăm cu viteză, dorind să nu ratăm startul. Am ajuns chiar cu 3 minute înainte de start. Am trecut de punctul unde se verifica echipamentul și auzim 10,9,8,7…
Cursa
Start-Valea cu Dor -Cp.1
Start. După primii 4-500 de metrii Andrei se pune în fruntea cursei, fiind cel care conduce. Îmi place la nebunie atitudinea lui și motivația de care dă dovadă. Sincer nu mă așteptam. Credeam că va fi mai rezervat fiind, la început pe la jumătate iar mai apoi urma să depășim dar NU. Andrei era primul, conducând cursa fiind pregătit pentru orice.
Am intrat în pădure și ușor ușor urma urcare. Am văzut concurenți de care îmi era drag tare. Cosmin Podariu, Bogdan Iacob, Marmo, Dragonu cu care am schimbat câteva glume, vorbe iar Andrei i-a întrebat cât și-au planificat pentru primul post.
Eu mă întrebam unde e Daniel cu Florin, Zsolt cu Bartha ăștia cu care ne întreceam. În față erau cei pe care nu i-am luat în calcul. Bogdan cu Mihai (B&M). Echipa care a ieșit pe 3 cu un an în urmă.
Ieșim din pădure, traversăm o șosea?! (Chiar nu aveam idee de ea) și peisajul începe să fie din ce în ce mai inedit. Spre surprinderea mea, și a multora, nu mai ploua fiind o vreme perfectă pentru alergat.
Cobărâm într-o vale, traversăm un râu de vreo 2 ori și a 3-a oară alunec pe o piatră și cad lovindu-mă ușor la tibie. Mă gândeam atunci că nu trebuie să mai gândesc atât de mult și să mă concentrez la următorul pas. Unde și pe ce calc.
Încă suntem 4-5 echipe în frunte. Puțin neobișnuit pentru mine căci alergăm de 45 de minute și nimeni nu a luat-o la goană. Toată lumea pare puțin rezervată însă aveau și de ce. Am parcurs doar 7km din cei 90 și ceva.
Ajungem la Valea cu Dor, scoatem fișa, punem acțibildul, facem câteva poze și continuăm cursa. Ne-am mișcat cam greu dar mai aveam 15 puncte unde ne puteam îmbunătăți tehnica de bifat post-ul, de pus acțibild-ul.
Valea dorului – Poiana Stânii Cp2
Am (re)început urcarea dar nu a durat foarte mult până ce am ajuns la o pârtie de schi. Eu nu-mi făceam foarte mari probleme cu traseul, bazându-mă pe cunoștiințele lui Andrei. A început să-mi povestească de scurtături, și eu nu am făcut decât să-l urmez și încet încet să-mi dau drumul la picioare pe coborâri. După calculele mele eram pe locul 4-5.
Am coborât când pe maracaj, când pe ceva scurtături dar nu foarte mari însă primele echipe erau tot lângă noi. Ritmul nu era unul infernal ca la un semimaraton/maraton. Pulsul îmi era, presupun, sub 150 deci abia am început să transpir.
Am ajuns în Poiana Stânii unde, spre surprinderea mea, o echipă a apărut din senin. Dacă și-au lipit abțibildu, totul era ok. Bravo lor. Însă îmi era teamă că pe la mijlocul cursei, altă echipă să fi venit, de niciunde în fața noastră.
Poiana Stânii – Piatra Arsă – Cp3
Asta înseamnă prima urcare mai serioasă. Pe urcare, mers mai accelerat, puls scăzut, mâncare din 30 în 30 de minute. De fiecare dată când mâncam câte ceva, îl anunțam pe Andrei dar cam vorbeam cu pereții. Nu prea m-a luat în seamă. În schimb în posturi mânca de rupea.
Mai am de exersat la mâncat în timp ce alerg/urc penți mai abrupte că nu prea-mi găsesc respirația printre înghițituri.
Ne simțeam grozav. Andrei își punea întrebări de ce nu se simte rău. Era ciudat pentru el să se simtă bine încă din primii km.
Am ajuns la Piatra Arsă primii. Aici multă lume, Silviu ne făcea poze, Totalcă ne încuraja, și ne-a spus că Florea și Szomyu s-au cam rătăcit, o gagică alerga pe pistă (mă așteptam să fie mai mare baza de antrenament), și Marius Ionescu era și el în mulțime. Dau mâna cu el să facem cunoștiință (pentru mine a fost o onoare) și-i spun cât de tare seamănă cu Mădălin (fratele lui). Și la vorbă și la port.
Piatra Arsă – Jepi Mici Cp4.
Coborâre, coborâre, coborâre.
Încă ne-am păstrat poziția în clasament (Locul 1) încă luam scurtături prin pădure încă ne simțeam bine. Andrei zbura pe coborâre, eu mai greu că mă strângeau adidașii.
Am alergat cu S-Lab 3. Niște adidași grozavi doar că eu nu prea mă înțeleg cu ei. Au calapodul foarte mic în față iar eu am o namilă de picior. Am niște degete de parcă-s Ciubaca. Nu la fel de păroase ci la fel de groase.
Înainte de postul de alimentare Andrei ia o mică scurtătură, foarte abruptă și alunecă și se lovește ușor. Suntem plini de adrenalină și se ridică și aleargă mai departe.
Aici îi întâlnim pe Iulian și Oana Grigore care ne fac poze și ne încurajează pentru record. Noi încă nici nu ne gândim la asta.
În post Andrei mănâncă slănină, cașcaval, pâine, de parcă nu a mai văzut mâncare de ceva timp. Eu îl tot invitam să mănânce câte ceva dar “nu prea intra”.
Mănânc și eu niște cașcaval, iau și o bucată de halva și mergem la pipi. Împreună să nu pierdem timp dublu.
Eu încă mă gândeam unde sunt Florin și Daniel. Prietenii din București.
Cei drept mă cam temeam de ei că ne vor respira în ceafă.
Pe Florin Szomyu îl apreciez pentru talentul pe care-l are. Știam că poate de la Ciucaș 2013. Însă a trecut un an de atunci. Pe Dani Florea îl apreciez pentru munca pe care o depune, pentru antrenamentele pe care le face. Îl cunosc de când a înoptat pentru o seară la noi în Brașov. Ce ne-am mai întins la povești atunci :). Și pentru P.B de la Marathon di Roma.
Băieți foarte buni pentru plat însă “Alergarea” montană e alt sport.
Jepi – Babele Cp-5
Urcare.Urcare.Urcare.
Andrei îmi spune să nu-l rup pe urcări, eu sper în ascuns să nu mă rupă pe coborâri. Pe coborârile alea care or urma.
Urcăm circa 30 de minute și B&M ne depășesc. Andrei era în râpă că a ratat cărarea. Probabil “știa” el o scurtătură. E bine că a găsit 1 Euro acolo. Pe bune chiar a găsit. Munții noștrii pe lângă aur au acum și euro.
Urcăm pe Jepi fără să-i pierdem din vizor pe cei de pe 1 care par foarte motivați să facă o cursă bună. Ț îmi spune că nu-și face griji în legătură cu ei că se vor tăia la un moment dat. Să ne îngrijorăm pentru cei de pe 3-4 care au forțe proaspete.
Mă uit în urmă dar nu-i vedeam pe EvoRunners. Continuăm să urcăm toți 4. B&M cu bețe, noi fără. Încă nicio picătură de ploaie. Doar de sudoare. Vreme numa bună de efort. Niciun spike de energie (pentru că nu am luat geluri) dar nicio gaură de energie. Totul a fost constant. Ritmul, energia, întreaga stare de spirit.
Ajungem la Babele. Poze, o gură de apă, abțibild și puțin vânt.
Babele – Padina Cp.6
Pe coborâre îmi repetam în gând ce am de mâncat, ce am de luat cu mine pentru următoarea parte din cursă. Ce am de băut. Așteptam Chlorella aia ca pâinea caldă cu miere pe care o așteaptă un flămând.
Așteptam ca fetele să fie acolo să ne încurajeze, să ne felicite pentru cursa de până acum dar nu au fost. Era doar Marius V. care ne dădea ce aveam nevoie. Atunci i-am spus lui Andrei să-mi dea telefonul să le sun. A fost bine că erau la cort și au fost aproape. Au ajuns foarte repede cu tot ce aveam nevoie, cu zâmbetul pe buze.
Am mâncat pepene care a fost divin, și nu înțelegeam de ce Andrei stă atât de mult, de ce stă jos. Îi vedeam și pe EvoRunners că au ajuns în P6 și mă grăbeam să plecăm. B&M au ajuns cu 7 minute înainte și credeam că deja au un avans considerabil. Credeam că sunt mult în față.
Padina – Vf. Omu (Cp.7)
Prima urcare la omu și credeam că suntem pe 2. Dar eram pe 1 căci și B&M s-au schimbat de haine și au lălăit-o mai mult decât noi. O nevoie pe care nu o înțeleg, să te schimbi. După 3-4 km de urcare Andrei și-a schimbat șosetele. Alt timp pierdut din punctul meu de vedere. Atunci am fost depășiți și până la Omu am pierdut 10 minute.
Pe prima urcare de la Omu Andrei nu a fost în apele lui. Atunci a mâncat primul gel. După 6 ore de concurs. I-a prins bine. Din cauza ceții nu am nimerit cabana și am ajuns pe un vârf cu o cruce Mare. Din fericire nu era crucea Caraimanului ci alta. Am mers pe creastă vo’ 500 de m. și am dat de cabană. Am intrat la căldură, nu am stat mult (sau nu-mi amintesc) și am luat-o către Valea Cerbului.
Vf Omu – Gura Diham Cp.8
Am găsit foarte greu Valea Cerbului. Ceața și poate și puțină oboseală și-au spus cuvântul. Aici, la antrenament am văzut cele mai frumoase peisaje. Bineee și Gaura arată bine când e senin.
Am coborât, cu precauție să nu ne obosim genunchii și încet încet am ajuns pe forestierul care ducea în Diham. Aici, pe coborâre, noroi care m-a enervat. Pe porțiunea asta m-am epuizat. Psihic mai ales. Căutam zona cu cele mai multe frunze, să nu alunec. Desi a fost coborâre, am făcut ceva. Mult mai mult dacă ar fi fost uscat. Am dat de un râu și am intrat cu picioarele pentru un refresh.
Gura Diham – Vf Omu prin Bucșoiu – Cp.9 Cp 10
Aici începe cursa cu adevărat. Până aici trebuie să-ți păstrezi majoritatea resurselor. De aici poți trage pentru un loc cât mai bun. Dacă ai mâncat bine toată cursa, dacă nu te strâng adidașii, dacă mai ai forțe, există o urcare care să ți le strice pe toate.
Am ajuns la Gura Diham fix la două (14.00) după 8 ore de concurs. Teoretic, e jumătatea cursei. Nu știu câtă diferență de nivel e făcută până aici dar mai sunt 2 urcări până la Omu’. Dacă noi am ajuns în 8 ore și e jumătatea cursei, vine întrebarea: “Se poate face cursa în 16 ore?” O să vorbesc despre asta la concluzii 🙂
Am stat în post, am mâncat și am luat apă. Andrei îmi tot spunea de urcarea asta și de că o să îmi arate locul unde a abandonat pentru a 2-a oară.
Andrei a participat la 5 ediții de 7500 (cu tot cu asta din 2014). A abandonat de 2 ori și de 2 ori a terminat. Asta fiind cursa care făcea diferența. Asta spune multe despre cât de mult își dorea să termine pe un loc cât mai bun. Nici că se putea găsi un partener mai potrivit, mai motivat pentru asta.
Pe urcarea asta a început să plouă. Ne-a murat serios. Am ajuns la Prepeleac unde voluntarii abia ajunseseră și-și întindeau cortu. Săracii de ei urmau să fie ploați mai mult decât noi. Parcă e mai bine să alergi prin ploaie decât să stai să te ude întruna.
Am continuat urcarea, uzi cu un singur bidon de apă care era pe cale să se termine.
Pe bucata asta m-am simțit puțin fără ambiție, fără vlagă. Dacă stau bine și mă gândesc, aici m-am simțit cel mai rau din cursă. Nu vreau să mă gândesc cum era dacă era cald.
Sincer a fost o urcare dificilă. De 10 din 10 ca dificultate. Nu stiu dacă am mai urcat așa mult/așa greu vreodată. Parcă nu mai ajungeam în vărful Bucșoiului. Când am ajuns am coborât și apoi iar am urcat către Omu. Ce-i drept se vede din profil că urmează o covorțre și apoi iar urcare dar noi uitasem de asta.
Noi am prins “vreme bună” pe Bucșoiu. Doar ceață și puțin vânt însă undev în depărtare se auzeau tunete.
Înainte să ajungem p-zis la Omu echipa de pe locul 1 căuta intrarea către Ciubotea. Triunghiul galben. M-am entuziasmat puțin și când am intrat în cabană am înfulecat câteva chestii și apoi îl grăbeam pe Andrei care s-a pus jos, cu capul pe masă. Hai doar nu e așa obosit.
Aici ne așteptau fetele cu cola, pepene, chlorella, miere+cafea+polen (gelul nostru mai serios din cursă). Defapt aici m-am îndopat serios.
Vf Omu – Ref. Ciubotea (Cp.11)
Am ieșit din cabană tremurând dar sătul. Mă simțeam ca un curcan/porc îndopat dar știam că voi fi recunoscător peste 20-30 de minute când mâncarea începe să intre în sânge.
Am intrat în cabană 2 dar am ieșit 3. Silviu, văzând condițiile grele (ceață-vânt-ploaie), ne-a îndrumat către intrarea în traseu spre Ciubotea (triunghi galben). Credeam că va alerga cu noi până-n Bran dar după nici 5 minute s-a întors.
Am început să alergăm pe coborâri, Andrei se simțea din ce în ce mai bine odată ce ne îndreptăm spre final. Asta e farmecul lui. Are negative-split-ul în sânge.
După maxim 10 minute de când Silviu ne-a lăsat singuri zăresc pe cineva în fața noastră. Credeam că e un voluntar însă era Bogdan de la B&M. După cum preconizase Ț, li s-a cam epuizat energia însă mai târziu decât ne așteptam. I-am întrebat ce s-a întâmplat, dacă sunt ok, ei au spus că da și Andrei s-a uitat la mine și m-a întrebat “Îi dăm talpă”? De parcă nu știa răspunsul.
Așteptam momentul ăsta, de alergare de ceva timp. A venit la fix.
Aici a fost un război câștigat. Moralul nostru Vs Moralul lor. Până la urmă 7500 e un concurs al moralului dacă te războiești cu cineva pentru un loc cât mai bun în clasament.
Am început alergarea. Deși stâncile de pe Ciubotea erau umede ritmul nostru creștea constant. Am alergat, cât ne țineau puterile până la intrarea în pădure. Până când echipa de pe 2 nu ne mai puteau vedea. Când am ajuns în Pădure nu am încetinit ci am menținut ritmul.
Am avut o coborâre grozavă. Aproximativ 1h15’până la Salvamont Bran.
Ref Ciubotea – Intrarea în Valea Gaurei (Cp.12)
Am făcut urcarea asta dar în coborâre, cu Andrei într-un weekend. Știam ce ne așteaptă. Bănuiam că o vom face în 2 ore. Ne-a luat 55 de minute. Moralul nostru era la Omu deja. Atât de sus deși la cp.11 nu era nici-un om, nici-un voluntar. Am pierdut 15 minute să luăm o decizie. Am făcut până la urmă o poză, am sunat la toate cele 3 numere de pe hartă și într-un final o voce sfântă ne-a spus “mergeți mai departe!”
În Gaura erau oameni. Uimiți și surprinși că încă mai putem.
Gaura – Vf Omu (Cp.13)
A fost ultima urcare. Știam ce ne așteaptă. Urcasem de 3 ori într-o lună porțiunea asta.
Ceața era din ce în ce mai deasă, pe urmele noastre nu se vedea nimeni. Continuăm să tragem la deal cu moralul foarte bun. Silviu a apărut din nou și ne-a felicitat dar cursa s-a întrerupt de cca o oră și ceva.
Frustarea, dezamăgire erau în sufletel noastre însă nimci nu ne-a oprit să continuăm, să tragem pe ultima urcare. Am avut timp să ne facem scenarii. Ce le spunem oamenilor de la cabană? Am găsit și răspunsuri că vrem să continuăm cursa.
Ne-am spus că orice ar spune oamenii de acolo, organizatorii vom merge mai departe.
Pentru ei a fost simplu. Ne-au cerut foaia în care bifam posturile și ne-au anunțat că oamenii nu mai sunt pe traseu.
S-a lăsat o liniște de 3 secunde cum nu a mai fost în cabană de ceva timp. S-a creeat un gol în noi și în privirele noastre dar am acceptat situația.
Eram câștigătorii Maraton 7500 în 15 ore după 78 de km de parcurs.
Am coborât pe valea Ialomiței, pe unde am urcat. Trist,obosit și puțin dezamăgit.
A doua zi a fost cursa de la Hobby, premierea, stat de vorbă cu ceilalți participanți și vo 7 beri (Mersi Andrei pentru ele. Sper să faci din asta un obicei). Apoi after-race-party cu CPNT-iștii și cunoștiințe din Valea Jiului.
Un fel de concluzie.
Am înțeles misiunea CPNT pentru această cursă. Să aducă din ce în ce mai multă lume pe munte. Cred că și-au îndeplinit misiunea. Pe mine, cel puțin, m-au convins și încet încet încep să descopăr Făgărașii, Retezații, Bucegii și nu doar prin concursurile montane.
După concurs s-au creeat diverse discuții cu diverse tabere. Despre Voluntari, despre record, despre participanții de la Elite care nu s-au descurcat tocmai bine.
E clar că Marathon 7500 de anu’ ăsta a creeat frustrări pentru mulți însă sunt convins că dacă am pune în balanță cu toții suntem câștigați.
Până la anu’ călătoria continuuă.
Următoarea provocare
