Dacă ai văzut Forest Gump, îți amintești mai mult ca sigur de replica memorabilă „Run Forest, Run!”. Da mai mult ca sigur au folosit-o apropiații tăi când te vedeau că alergi ca un bezmetic. Acum te întreb, „Știai că există un personaj în viața reală, care a inspirat-o pe Sheila Gragg să scrie biografia și care se numește Patti Wilson.
Am citit povestea următoare în „Supă de pui pentru suflet – Jack Canfield și Mark Victor Hansen” și am rămas perplex. Îți va lua mai puțin de două minute iar la final dacă vei considera timpul pierdut, te răsplătesc cum crezi tu de cuvință. Mă voi „pedepsi” cu 2 kilometrii în plus la antrenamentul următor.
Din carte, aflăm că la o vârstă fragedă, Patti Wilson a aflat de la doctorul ei că este epileptică. Tatălui ei, Jim Wilson, îi plăcea să facă jogging dimineața. Într-o zi, Patti a zâmbit cu aerul acela specific de adolescentă și i-a spus:
Tată, ce mi-ar place să fac cu adevărat ar fi să alerg cu tine în fiecare zi, dar mi-e teamă de o criză.
Tatăl ei i-a răspuns :
Dacă o să ai vreo criză, știu ce trebuie să fac, așa că hai să alergăm!
Și asta făceau aproape în fiecare zi. Era o experiență minunată pentru amândoi și niciodată nu s-a întâmplat nimic. După câteva săptămâni, Patti i-a spus tatălui ei:
Tăticule ce aș vrea să fac cu adevărat este să dobor recordul mondial feminin la rezistență
Atunci, acesta a căutat în cartea recordurilor și a descoperit că cea mai lungă distanță pe care a alergat vreodată o femeie a fost de 80 de mile ( aproximativ 128 de kilometrii ).
Astfel în clasa a noua, Patti a alergat o distanță de 400 de mile, în clasa a zecea a alergat în jur de 2000 de mile (din districtul Orange până la St. Louis), iar în ultima clasă de liceu a spus
O să alerg până la Casa Albă (mai mult de 3000 de mile)
În ciuda handicapului său, Patti era tot atât de ambițioasă pe cât era de entuziastă, dar ea spunea că handicapul de a fi epileptic reprezintă un simplu „inconvenient”. Nu s-a concentrat asupra a ceea ce pierduse, ci asupra a ceea ce rămăsese.
În acel an a dus până la capăt cursa până la San Francisco, dând dovadă de tărie de caracter și mentalitate de campion, purtând un tricou pe care se putea citi, „Iubesc epilepticii”. Ce este interesant că tatăl ei a alergat tot timpul alături de ea, iar mama ei împreună cu o asistentă au mers în urma ei cu o rulotă, în caz că se va întâmpla ceva.
În cel de-al doilea an colegii de clasă ai lui Patti au susținut-o tot drumul. Ei au construit un poster gigant pe care scria „Aleargă Patti, aleargă!” – îndemn pe care îl regăsim și la colega de școală a lui Forest, Jannice.
Se pare că de atunci, acest îndemn a devenit motto-ul lui Patti, și a devenit astfel titlul cărții. În al doilea maraton, în drum spre Portland, și-a fracturat un os de la picior, iar doctorul i-a spus că trebuie să se oprească din alergat. Răspunsul lui Patti a fost:
Doctore, nu înțelegi? Asta nu e o joacă pentru mine, este o obsesie magnifică! N-o fac pentru mine, o fac și pentru ceilalți care au mintea în lanțuri. Nu există chiar nici o cale prin care să pot alerga în continuare?
Doctorul i-a dat o soluție, înfășurându-i piciorul cu un bandaj bine strâns în loc de gips. A avertizat-o că v-a fi îngrozitor de dureros și i-a spus:
Vei face bătături!
A terminat cursa de la Portland, alergând pe ultima milă alături de guvernatorul din Oregon, terminând maratonul pentru epilepsie în ziua când împlinea 17 ani!
Am vrut ca oamenii să știe că epilepticii sunt fințe normale cu o viață normală
Dacă Patti Wilson a putut face atâtea în condițiile în care era handicapată, tu ce ai putea face, în condițiile în care ești perfect sănătos?
