Ora 20:58. Ajungem cu 2 ore mai bine decât anul trecut la complexul turistic Cheile Buți, locul de start al RTR-ului. Oamenii frumoși sunt deja la un pahar de vorbă, ascultând muzică. Deși aceasta pare zgomotoasă nu deranjează pe nimeni. Unii dintre oameni vizitează standul – La Sportiva, de unde și-au completat colecția de adidași și pantaloni de compresie, alții se găsesc la locul de ridicare al kit-ului de participare, cu toți așteptând tacit începerea ședinței tehnice.
Emoțiile m-au asaltat ca taurii nervoși din Pamplona de când am făcut dreapta către complex, înainte de pod. Totul contribuie la starea aceasta. Corturile care par niște broscuțe țestoase închise în carapacea lor, munții care stau ca niște străjieri, ocrotindu-ne de pericolele nopții, stelele cu dezorordinea lor încântătoare . Acest sentiment de dinainte de cursă este unul dintre cele mai plăcute sentimente. E sentimentul ăla că știi că ești la locul potrivit cu persoanele potrivite, că aparții locului, că nu-ți dorești să fii niciunde altundeva decât acolo.
M-am trezit la 7:00 după o noapte în care mi-a fost frig și am avut un somn agitat cu vise parcă rupte din tablourile suprarealiste ale lui Dali. Am ieșit din cort cu gândul să mănânc din cerealele care le-am pregătit de la Brașov. După ce ne-am spălat pe față cu roua ce curgea la robinet, ne-am adunat cu toții în jurul mesei să luăm micul dejun. Nu au fost doar cereale, ci și miere, ouă de prepeliță, iaurt și apoi cereale. Mi-am spus că voi fi recunoscător mai târziu că am mâncat atât. Mă simțeam burdușit și puțin balonat, de parcă eram în reclama nereușită a pastilei antibalonare în care omul plutește în autobuz.
După micul dejun mi-am pregătit „armura” ( jambiere de comresie, tricou de compresie, adidași, centura cu bidonaș și desigur bereta ) și m-am schimbat într-un cavaler al alergării montane.
Vremea nici că se putea a fi mai bună. A fost aliatul nostru de la Start până când ultimii concurenți au trecut linia de finish deși eram puțin sceptic din punctul ăsta de vedere. Cerul de un albastru imaculat se potrivea perfect cu verdele pădurilor care erau mângâiate de un vânt domol.
Start – Km 2
După o încălzire superficială, am fost puși în fața liniei de start, așteptând parcă un pluton imaginar de execuție. Starul a fost unul în forță de parcă am fi fost cu toții niște câini de curse care alergau după un iepure imaginar.
Elita a luat avans încă din primii kilometrii. A fost 1 km de asfalt care mi-a întărit prematur gambele și 1 km de pământ care a fost mai blând. Mi-am simțit picioarele pline de un aliaj greu. Simțeam ca și cum am fost injectat cu metal mai greu ca plumbul. În loc de oase aveam un schelet blestemat, umplut cu adamantium, greu de casat, greu de alergat cu el. Am ținut aproape de ceilalți coechipieri din echipa vânătoriilor ( Alin Lipalitov, Jitaru Florin ) dar încet, încet cu fiecare pantă care a urmat, cu fiecare pas, au luat avans față de mine, mai mult decât atât mi-a sărit bidonașul din centura de alergare. Puțin distrat dar și nervos, l-am luat în mâna dreaptă și am alergat cu el spunându-mi că atunci când vor fi pante de urcat îl voi pune la locul lui.
Ceilalți alergători treceau cu zâmbetul pe buze și sudoare pe frunte pe lângă mine. „Oare lor nu le-o fi greu? Ei nu au dureri? Nu-i dor gambele?”, mă întrebam…norocoșii!
Km 2 – Punct hidratare
Îmi priveam ceasul și mă gândeam la obiectivul meu de a termina cursa cu cel puțin 30 de minute mai bine decât anul trecut. La kilometrul 5 după 42 de minute de alergare, în primul post de revitalizare, mi se părea nerealizabil. Aveam impresia că alergam mult mai rău decât anul trecut, că o iarnă întreagă petrecută în Predeal, cu două antrenamente pe zi, a fost în zadar. Eram dezamăgit de mine în mare parte. Știam care mi-au fost greșelile, unde am greșit, unde nu am fost disciplinat. Mă gândeam la fiecare pas cât de nedisciplinat am fost și că dacă aș putea retrâi greșelile nu le-aș mai face. Am început cursa cu bețe de ski, care ce-i drept am avut impresia că mă încurcă încă de la start. Mi-am spus că la primul post de revitalizare le voi abandona. Asta am și făcut. Am ajuns după 42 minute la primul post de revitalizare, am lăsat bețele, am băut jumătate de gel, 2 guri sănătoase de apă goji și miere și am început prima urcare serioasă.
Punct hidratare – Vf. Piule
Am reușit să mă distanțez de alergătorii din spatele meu și să mă apropii serios de cei din față pe care abia îi zăream cu câțiva kilometrii în urmă. Da, se pare că panta îmi priește. Mușchii care mi-au jucat feste la început sunt acum de partea mea și reușim să ne înțelegem, să facem o echipă.
Au urmat urcări din ce în ce mai abrupte. Mai puțini voluntari ca anul trecut dar traseul deja îmi era cunoscut iar urcările și coborârile dese de printre micii arbuști îmi erau familiare. Parcă mai ieri făceam jaloane printre jnepeni, alături de alți concurenți. Acum sunt mai motivați, mai bine pregătiți decât anul trecut. Porțiunea asta dintre primul punct de vitalizare și vârful Piule, a fost leacul, vraciul meu. Toate durerile care mă copleșeau au dispărut. Să fi fost datorită peisajului, datorită aerului proaspăt sau semințelor de goji pe care le savuram odată la 20 de minute fix, nu știu. Ceea ce știu e că mi-am revenit și puteam să dau tot ce am mai bun, să mă epuizez pentru ceea ce m-am antrenat.
Am ajuns plutonul din fața mea. Format din 4 băieți plus o fată ( Iulia Găinariu ) am reușit să-i depășesc pentru ca mai apoi să mă distanțez considerabil de ei.
Vf. Piule – Cabana Buta
După o mică încurcătură de pe traseu, am omis un marcaj, a început prima coborâre de bun gust.
Coborând cu pași mari, chiar și pe zăpadă unde un concurent a ales să meargă pe fund, am reușit să prind viteză pentru platul care a urmat. Am ajuns cu bine la jumătatea cursei, cabana Buta. Aflu că suntem ( eu și Alin, pentru că am ajuns în același timp ) la 25 de minute față de primul ( nu știam cine e, credeam că e Carlos ) îmi umplu bidonul cu izotonic și alte semințe de goji care au reușit să-mi aducă energia de care aveam nevoie în momentele grele, de ananghie.
Cabana Buta – Vf Custura
După ce mi-am făcut plinul încep urcarea, către Vârful Custura. Mâinile pe genunchi, respirația adâncă, sudoarea pe frunte, gândurile copleșindu-mă, tot tacâmul era la locul lui doar Alin Lipalitov nu. Mă gândeam că vom urca împreună, că vom termina cursa amândoi dar a rămas în urmă, rătăcindu-se pentru 5 minute.
Acum sunt recunoscător pentru startul nu foarte în forță. M-a ajutat să-mi păstrez energia.
Urc porțiunea ( până în șaua Plaiul Mic) unde anul trecut a fost zăpadă și un reporter amuzant care ne punea întrebări când ajungeam în vârful pantei. Urc cu greu dar luând distanță și mai mare față de concurenții din spate, apropiindu-mă de cei din față. Asta mă motivează, dându-mi energie. Sau să fi fost de la goji și gelul pe care-l luam cu regularitate?!
Semințele de goji, apă, miere și lămâie beam o gură sănătoasă odată la 20 de minute iar jumătate de gel la 45 minute, asta încerc la fiecare concurs. E un fel de regulă nescrisă de care țin cont.
Pe urcarea către Custura am golit bidonul. M-am apropiat foarte mult de Florin Jitaru, colegul meu pe care l-am depășit pe coborâre. Mă foloseam de mâini pentru a urca pe pietrele venite parcă din spațiu, așezate asimetric. Trăgeam de ele de parcă aș fi fost Quasimodo iar ele frânghiile clopotnițelor din Notre Dames. Am reușit să fac asta pentru că încă mai aveam energie de consumat.
Când mergi cu o viteză puțin mai mare, când ești prea concentrat la cursă, la locul pe care-l vei obține la timpul pe care-l vei scoate, uiți de peisajul care te înconjoară. Asta e un lucru pe care-l regret. Nu am revăzut lacurile glaciare, nu am revăzut detaliile munților înconjurători. E bine că anul trecut am avut tot timpul pentru asta iar fotografiile voluntarilor sunt destul de reușite pentru a reda o parte din frumusețea peisajului din Retezatul Mic.
După ce mi-am mai consumat 40% din resursele care le aveam, când pietrele pe care le puteam trage de păr s-au epuizat când am revenit din nou în postură bipedă iacă am ajuns și pe Custura – 2457 m. Mi-am lăsat borseta, am băut ultima gură de apă și am început coborârea.
Vf. Custura – Forestier
Ca să ai un timp bun pe coborâre trebuie să fi curajos. Să uiți de gleznele tale, să uiți că dacă vei călca câtuși de puțin strâmb îți poți lua adio de la alergat pentru câteva luni. Să fi curajos, nepăsător și puțin nebun. Asta e cheia unei coborâri în viteză.
Am îmbrățișat nebunia și am coborât într-o viteză pe care o puteam controla, cât de cât.
Am început coborârea după 3 ore și 12 minute. Obiectivul meu de a termina cursa sub 4 ore 30 acum părea realizabil. Mi-a venit un gând nebun că poate aș putea să termin sub patru ore, m-am gândit :
„Obiectivele îndrăznețe duc la rezultate îndrăznețe”
Așa că am apăsat accelerația și mai tare iar nebunometrul meu a atins limita maximă. Îmi spuneam că dacă voi scoate un timp foarte bun, va fi excelent pentru poziția noastră la echipe. Am depășit 3 alergători ceea ce m-a entuziasmat. Coborârea a fost dificilă, mai dificilă decât urcarea, zic unii, unde bicepșii femurali, genunchii, gleznele îți erau solicitate la maximum. Erau atât de solicitant încât a făcut din acest concurs – Retezat Trail Race – cel mai greu concurs de skyrunning din românia.
Am ajuns la ultimul punct de revitalizare unde mi-am potolit setea cu niște grapefruit delicios. Schimbând câteva vorbe cu băieții de acolo m-am gândit ce dureri groaznice aveam la genunchi anul trecut în același punct și cât de mult aveam să sufăr cu acele dureri pe platul care a urmat.
Anul acesta eram alt om. Altă rezistență, alte obiective. Eram diferit. Alergatul m-a schimbat într-un om mai ambițios, mai motivat, mai echilibrat. Cantonanentul din iarnă de o lună la Predeal părea acum că a fost eficient.
Forestier – Finish
Au mai rămas 5 kilometrii care i-am alergat cu zâmbetul pe buze și cu ochii pe ceas. Așteptam poiana de Fânate știind că acolo trebuie să fie un fotograf. Vroiam să văd cum mi se vede fericirea pe față și cât de epuizat păream. Așteptările mi-au fost satisfăcute. Deja aveam 4 ore fix, nu mai aveam cum să termin sub patru ore însă îmi cunosc acum obiectivul anului viitor.
Coborând ultima pantă, zgomotele de de la finish își fac loc printre crengile de foioaselor. Urmele concurenților de dinaintea mea sunt din ce în ce mai pronunțate pe pământul udat cu sudoarea lor. Calc într-o mocirlă iar apoi dau de asfaltul de la finish. Încă 200 de metrii și cursa e gata. Nu sprintez, nu am de ce. Îmi las gândurile să mi-o ia înainte. La finish primesc medalia și felicitările lui Lucian care mă îndeamnă să beau un red bull.
Termin cursa de 28 de kilometrii pe locul 12 cu timpul 4 ore 6 minute. Cu minute mai bine decât mi-am propus cu 35 de minute mai bine decât anul trecut.
Merg să mă hidratez. Am început cu apă apoi am terminat cu bere. Cu cea mai bună bere din lume sau cel puțin așa părea. După ce coechipierii mei au trecut linia de sosire am aflat că am câștigat locul 4 la echipe, exact ca anul trecut. E un rezultat mulțumitor dar știam că puteam mai mult.
Mereu se poate mai mult.
Uite pe scurt cum a fost RTR 2013
Fotografii Retezat Trail Race
Următoarea cursă
