Povestea oricărui concurs montan, începe odată cu ridicarea kitt-ului de participare. Inima începe să-ți bată mai tare cu fiecare metru pe care îl înaintezi, stând la coadă, pentru a ridica plasuța cu micile cadouri pe care le primești din partea organizatorilor pentru înscrierea la alergarea organizată. Pulsul pare să-ți scadă puțin câte puțin, atunci când vezi câte un concurent a cărui față îți pare cunoscută, de la un concurs anterior, de la un add pe facebook sau de la un antrenament comun făcut înaintea concursului.
Semimaraton Intersport nu a făcut excepție de la această regulă. Nu m-a surprins deloc faptul că am găsit coadă la ridicarea kitului.
Un prim aspect care iți poate spune dacă este organizarea bună este timpul pe care îl petreci la coadă NU mărimea ei.
Eu am stat circa 15 minute având mai mult de 40 de persoane în față. Sincer, nu știu când au trecut minutele datorită adrenalinei care deja începuse să îmi curgă prin vene și a lumii permanent zâmbitoare și dornică să-ți sară în ajutor. După ridicarea lucrurilor, nu am așteptat nici 2 minute și am început a ma “înfrupt” din ele. Nu am să vă spun ce am primit, vă las să vă roadă curiozitatea, asta, dacă nu ați participat.
După o seară relaxantă, de vineri, în care ceaiul de tei nu și-a făcut efectul de a mă relaxa/liniști, în schimb m-a hidratat foarte bine, am avut o trezire „grozavă”, cineva reușind să mă motiveze mai mult decât mă așteptam.
06.04.2013 – Ziua -Semimaraton Intersport
Simțeam această zi ca o zi de duminică, ca o sărbătoare națională când ceva important urma să se întample.
Primul lucru pe care l-am făcut după ce m-am ridicat din pat a fost să ies puțin în grădină și să privesc cerul căci aveam câteva emoții legate de vreme, ea fiind singurul „inamic” al acestui concurs. După ce am văzut că niciun nor, absolut niciunul, nu era pe cer, mi-a venit să zbier puțin de bucurie, cred că am și făcut-o, însă în fugă căci mă pregăteam să-mi iau micul dejun. Acesta a fost unul bogat proteine (am aflat că e indicat să mănânci ouă, fierte, nu prăjite, brânzică, ceva cărniță), un ceai verde, multă miere pe stomacul gol.
După ce m-am îmbrăcat adecvat pentru alergare, mi-am luat bicicleta și am pornit către Piața Unirii, alături de Andrei, colegul meu de apartament, cu a lui Moto-Bicicletă și trek-ul meu. Acolo ne așteptau Alin, George, Răzvan, Mihaela, Oana, colegii mei alături de care am făcut o cursă grozavă.
Înainte să încep cele 40-45 minute de încălzire l-am văzut pe Ciprian Bălănescu, (multiplu campion la concursurile de triatlon și alergări montane) și nu am ratat momentul de a schimba 2-3 vorbe cu el, spunându-i că am așteptări mari de la el. Însă ce nu i-am spus e faptul că îl admir pentru efortul zilnic pe care îl depune, pentru fiecare picătură de sudoare pe care o pierde la antrenamentele lui zilnice de circa 4-6 ore de înotat, pedalat, alergat.
Andrei, la rugămințile mele, ne-a făcut o poză, Ciprian fiind una din cele 3 persoane cu care mi-am dorit morțiș să am o amintire de la acest concurs.
Aglomerație mare, aproape ca la metrou în București într-o zi de miercuri, însă o aglomerație frumoasă. În această aglomerație aproape că i-am pierdut pe colegii mei care deja au început încălzirea. În cele din urmă îi văd banderola lui George, îmi pun și eu bereta pe cap și începem încălzirea. Alergare ușoară, puțin (mai mult) streching și suntem gata de cursă.
Stau în linia a 2-a de la Start, adică destul de în față, căci la concursurile anterioare mereu am regretat că nu am plecat printre primii, că nu am început bătălia încă de la început, că nu mi-am dorit suficient de mult să fiu mai bun, să câștig. Ei bine nu și de această dată când am început alături de cei care urmau să fie pe podium.
4,3,2,1 și alergarea a început
START- Km. 2: Cu un bidon de 0.5l de „combustibil” am pornit cu circa 60% din viteza maxima. Primii 2 km asfalt. Genunchii mei nu i-au simțit însă nu și pancreasul care-i spunea creierului meu că „am plecat prea repede”, „să o lăsăm mai încet”, „nu vom rezista nici jumătate de cursă în ritmul ăsta”… bla bla-ul pe care ți-l transmite apoi creier-ul mai departe.
Ce era să fac?
Să-l bag în seamă?
Km. 2-9: M-am făcut că nu-l aud, l-am ignorat și am început cei aproximativ 8km de urcare. Am găsit un grup cărora să le fur puțin din ritm. Cineva îmi spune că trebuie să respir mai adânc, cei drept aveam nevoie de mai mult aer. Eram în așteptarea momentului, când toate motoarele sunt încălzite și pornite, putând apoi să înaintez cu toată forța, având și energia rezervată pentru următorii kilometrii.
Trecem de primul punct de revitalizare, iau în fugă o bucată de banană, nu pentru că aveam nevoie sau poftă ci pentru că pe viitor credeam că mi-ar fi prins bine. Nu a fost așa. Mi s-a făcut sete, golind mai mult de jumătate din bidon apoi.
Văd pe un copac „km 8”. Un lucru senzațional căci mereu mi-am spus că asta e o treabă ajutătoare, să știi câți km mai sunt. Nu am mai fost de aceși părere la km 18 dar, anterior, mi s-a părut o idee bună.
Km. 9-18: Trecem de urcuș, ajungem în al 2-lea punct de revitalizare, cel din Poiană, aflăm că avem „doar 3 în față” și mi-am spus, greul a trecut, dar m-am înșelat.
Greul, abia acum a urmat.
Ne-a așteptat o altă serie de urcări printre crengi și noroi, o coborâre, doar prin noroi și apoi cea mai plăcută parte, pentru mine, cea care leagă Poiana de Tâmpa.
Alergând cot la cot cu George, pe urcușuri conducând eu alergarea, pe coborâre conducând el, am reușit să depășim 2 din 3 fete mâncând între timp și un gel cu aromă de mere care mi-a făcut mai mult rău decât bine. Alerg 100% pe coborâre, când terenul ne permite, nefiind stâncos. Ajungem în cele din urmă în șa, pe Tâmpa.
Îl simțeam pe George că poate mai mult ca mine însă atunci mi-a spus “condu tu” am condus până în Răcădău, până ce am dat de plat, când am făcut o greșeală. M-am oprit din ritmul de coborâre să iau în fugă un pahar de apă. Mi s-au înmuiat picioarele iar George a luat avans iar eu îl priveam cum se îndepărtează fiind puțin invidios pe el că încă mai poate.
Km. 18-19: urcare ușoară, am încetinit, mi-am dat seama că nu-mi place platul după coborâre sau că nu trebuie să încetinești pentru nimic în lume.
Km. 19-20: URCARE?!!!! WTF nu mă așteptam la asta. Țin bidonul între dinți, mâinile pe genunchi și încep să urc, erau decât 50 de metri, mi s-au părut 200 de m, sau chiar mai mult, de urcare. M-am întrebat: „Oare cineva a mai putut să urce alergând?”. Am trecut de chin.
KM 20-Finish:
Îl văd pe Mihai Zlăvog care a participat la proba de cross, deși a fost răcit, îmi face o poză, îmi spune că mai am puțin. Dau iar de asfalt, semn că urmează să termin cursa, dau drumul la picioare, mi-am luat zborul. Cineva îmi spune să am grijă la scări, că mai e un minut. Mai depășesc câteva fete de la semimaraton, aud mulțimea, văd balonul… trec de el, mă opresc când nu mai pot alerga de mulțime neștiind unde e finsh-ul cu adevărat.
Andrei scoate aparatul, surprinde momentul.
Nu e nevoie de niciun aparat ca să-mi amintesc că genunchii îmi tremurau ca niciodată iar sufletul meu zâmbea din două motive. Văzând persoanele dragi care mă așteptau la finish (Andrei, Gabriela, George) și pe cele care nu mă așteptau știind că am terminat înaintea lor. 🙂
Mă întrept către punctul de revitalizare și am început să recuperez din caloriile pierdute!
Îl văd pe Andrei Roșu (primul român care a terminat un dublu ironmen, a doua persoană cu care doream să fac o fotografie),
Schimbăm două vorbe, mă invidiază, probabil, nu doar că am terminat înaintea lui ci și că locuiesc în Brașov, îmi spune că i se par grele „astea montane” și că „sunt un norocos” și mai iau o gură dintr-o bucată de ciocolată. Îl văd și pe Gabi Solomon care îmi spune că nu va participa la Marathon Brașov, în schimb acceptă să facă o poză cu mine.
Terminând cu un timp de 1h34min, al 30-lea din 537 făcând poze cu prietenii/colegii mei și cu Ciprian Bălănescu, Andrei Roșu, Gabi Solomon, sunt maxim de mulțumit, spunând, după ce am mâncat și o porție sau 2 de paste, că m-am simțit GROZAV.
Alergarea continuă!
Următoarea cursă – MARATHON BRAȘOV
Au mai scris despre Semimaratonul Intersport Gabi Solomon. Din ce a spus el, cred că s-a simțit la fel de grozav ca mine, Revista „Alerg” unde vei citi cât de tare s-a alergat, Ciprian Bălănescu, ratând locul 1 pentru că s-a rătăcit
Mai multe fotografii găsești la
attitudebv.ro
Constantin Mihai
AnaAreMere
