Totul a început într-o zi când eram la o baie. Era vară și eu eram la Jiu, la baraj la Bâtcan. Era un baraj improvizat din pietre aduse cu mâna și puse una peste alta ca apa să ne ajungă până la gură. Era mișto, pentru că bălăceala ne scăpa de canicula de la prânz când, din cauza căldurii nu mai puteam alerga. Totuși plecam cu ultimele forțe în fugă, circa 2 km, din curtea școlii până la baraj și săream cap.
Înotam 100 de metri în aval și eram fericit.
După baia de la prânz o parte ne întorceam în curtea școlii, o parte dispăreau. Mergeau acasă să-și ia echipamentul (un tricou de schimb, jambieri, alți teneși) și se duceau la antrenament.
Unii la Lonea alții, mai buni, la Jiu Petroșani.
Jiu era pe atunci în divizia B, seria III, cu mari șanse de promovare în divizia A.
E.M. Lonea era în divizia C, dar mereu rata locurile de promovare în divizia superioară. Se descurca bine, pe atunci, în Cupa României.
Fiind două echipe locale, era prezentă rivalitatea, care nu s-a dispersat încă.
La Jiu Petroșani tocmai se forma lotul celor născuți în ’89-’90. Antrenorul le-a spus celor prezenți în lot (circa 9-10 copii) să mai aducă la selecție jucători care au potențial. Ideea era să ajungă la un lot complet de 18-21 jucători.
Portarul lotului de la Jiu ’89 era Toldo. Coleg cu mine de scăldatul de la prânz și de același an, la aceași școală. Eu eram în clasa a IV-a A, el era în a IV-a C. Ne cunoșteam pentru că mai jucam fotbal clasa noastră cu a lui sau blocurile noastre cu blocurile lor.
În ziua când erau cel puțin 30 de grade, fiind la baraj, mă întreabă dacă aș vrea să vin să văd cum e la antrenament. Nu trebuia să fie ceva permanent doar să merg să fac un antrenament și apoi mai vedem.
Aveam 11-12 ani și eram curios cum e să te antrenezi cu echipa, cum sunt ceilalți comparativ cu mine, ce trebuie să faci ca să ajungi la Steaua sau la Națională.
Primul pas era să stăm de vorbă cu taică-mio, care trebuia să știe mereu unde sunt, ce fac și cu cine. Și pentru el să fiu la 8 km distanță, el la Lonea eu la Petroșani pentru câteva ore, singur era inimaginabil.
Deși eram înconjurat de alți copii, nefiind el în preajmă eram ca și singur.
Au trecut câteva zile de tatonare, boceală, scos ochii, cum că eu vreau să joc fotbal, să ajung mare da uite că el nu mă lasă. Până într-o zi când m-a lăsat zicând că îmi dă bani de autobuz doar în ziua aia, iar apoi dacă mă decid să merg în continuare…să mă descurc.
Așa am plecat cu teneșii cu crampoane ce jucam în curtea școlii la primul meu antrenament oficial.
Eram vreo 6-7 băieți de ’89 și 6-7 băieți de ’85. Același antrenor – Mircea Popa.
Toldo m-a dus la antrenor în vestiar, m-a întrebat cu ce picior dau în minge, mi-a văzut gambele și cvadricepșii și a rămas să mă vadă pe teren.
După ce ne-am schimbat adidașii am mers pe teren. Am făcut 2 ture de încălzire și apoi ne-a dat mingea.
Ne-a pus ceva jaloane să strecurăm mingea printre ele și să o ținem în același timp la picior. N-a fost mare scofală pentru mine. Apoi câteva duble, stâng-drept-stâng-drept, genunchi – cap…era totul o joacă. Mă așteptam să fie mai greu și să dau cu muci-n fasole. N-a fost așa.
Când a început miuța, cei mari au făcut echipele. N-a contat în ce echipă sunt. Eu am făcut ce făceam și-n curtea școlii. Ai n-ai mingea tragi la poartă. Glumesc. Eu eram genul care driblează până și portaru’, de două ori dacă se putea.
Am atins mingea de vreo 5 ori in 20 de minute. Am dat un gol si vo’ 2 craci. Suficient ca să-l fac pe antrenor să mă remarce și să-mi spună să revin că m-am descurcat bine.
Așa am ajuns la Jiu Petroșani, grupa ’89 a lui Mircea Popa.
Jiu_Petrosani Grupa 1989
S-a bucurat și taică-mio când a auzit și a rămas să-și rupă legământul și să-mi dea bani de navetă. Asta până la 14 ani când mi-a cumpărat bicicletă. Pedalam 7km până la Petroșani, antrenament, pedalat, școală, fotbal în curtea școlii. Făceam un duatlon de 2-3 ori pe săptămâmă.
La început am jucat mijlocaș stânga. Rupeam banda aia. Făceam atât faza ofensivă sprijinându-i pe atacanți cu pase/centrări și faza defensivă ajutând fundașii. Un sigur coechipier alerga la fel de mult ca mine. Șaucă.
În timp am ajuns unul din cei mai bine pregătiți fizic dintre jucători. Principala mea calitate era că alergam mult și eram prezent în cam toate fazele de joc din zona centrală și lateral stânga. Cred că asta e cel mai bun lucru cu care m-am ales după perioada în care am jucat fotbal – condiția fizică.
Indiferent că dădeam goluri, driblam, pierdeam mingea, îmi plăcea să alerg pe tot terenul. Atât la joc cât și la antrenament.
Apoi m-am lăsat. Nu mai eram motivat. Am văzut că ai nevoie de sprijin din partea cuiva să te ducă să dai selecții la Gică Hagi / Gică Popescu / echipa județeană etc. Eu n-am avut norocul ăsta. M-am complăcut în echipa liceului și cam la asta s-a rezumat într-un final legătura mea cu fotbalul.
Apoi am dat la Academie și am (re)descoperit alergarea. După ce am terminat școala, stând în Brașov am descoperit alergarea montană, în 2012 la RetezatSkyRace.
După 3 ani de alergare, am intrat în lotul național de alergători montani. Defapt e mai mult o întâmplare dar eu o văd ca și cum aș fi intrat în lotul național de fotbal. Din păcate nu e ceva permanent ci ceva ce se schimbă an de an.
Cum am ajuns în lotul național?
Pe Radu Milea l-am văzut prima dată la ultramaraton-ul din Ciucaș, la prima ediție (2012). L-am văzut la start și apoi am aflat că a câștigat. Apoi peste 2 ani am concurat, la același concurs. Eu am ieșit pe 1 și el după mine. Cursa asta ne-a adus mai aproape într-un fel sau altul.
Primul pas a fost să fiu legitimat.
Anul ăsta, la 7500, Radu îmi propune să “tragă sforile” pentru a mă legitima la CSM Cluj ca să facem echipă la campionatul național și să ieșim pe locul I. Un concurs unde cluburile își aduc cei mai buni atleți de alergare montană sau asfalt și concurează. Liga I a alergătorilor legitimați.
Anul trecut câștigaseră tot ei la echipe dar anu’ ăsta lipsea Bogya Tamaș și Marcel Bălan. Doi sportivi importanți din lot. Aici a intervenit zeița Fortuna și norocul de care am avut parte. Dacă cei doi sportivi erau prezenți, noi ciuciu naționale.
Ca să fiu membru al clubului, am avut nevoie de 2 poze și o copie după buletin. Cam ca la legitimarea la Jiu Petroșani. Doar că la clubul de fotbal am avut nevoie de copie după certificatul de naștere că eram puțache.
După ce am coborât din Bucegi, am mers să-mi fac 4 poze tip buletin (am dat 20Ron pe ele) și o copie după buletin. Le-am trimis la Cluj, la Sergiu, antrenorul nostru. După câteva zile s-a legitimat și Damian.
Acum echipa era completă. Eu, Radu, Damian, Szaby și 3 băieți din Cluj pe care nu-i cunoșteam.
Al doilea pas, participarea la concurs!
Am ajuns în Bușteni cu o zi înainte de concurs. Tocmai ce coborâsem de la altitudine după cantonament și eram optimist că citisem pe net că în primele 48 de ore ai randament maxim după ce cobori.
În săptămâna premergătoare concursului băgasem câteva antrenamente de viteză și eram în vână și încrezător.
Vineri a fost Vertical Race în Bușteni. Eu am urcat pe Jepii Mici și am făcut galerie la cabana Caraiman. Concursul și atmosfera a fost super doar că eu mă gândeam la ziua ce urma să vină.
După concurs, pe seară, am mers la pensiunea unde eram cazați cu întreg lotul. Aici i-am cunoscut pe ceilalți colegi și membrii ai clubului. Ei nu știau cât de bine/prost alergăm doar cât a apucat Radu să le povestească.
Principalul obiectiv era să câștigăm locul I la echipe. Și am fost anunțați că primii 4 la open merg la Balcaniadă.
Era o veste bună și încurajatoare. Participarea la Balcaniadă ar fi fost ca un bonus de final de an, atât pentru mine cât și pentru oricare alergător.
Cred că toți am adormit cu întrebarea asta cu o seară înainte de competiție…
„Cum ar fi dacă…?”
Cursa
Aveam să alergăm în jur de 12 kilometri cu aproximativ 900m diferență de nivel. Traseu care pleacă din oraș și urcă pe o pârtie de schi. Panta era atât de abruptă că dădeai cu nasu-n ea dacă stăteai aplecat iar la coborâre puteai face rapel. Aveam de făcut tura asta de 3 ori. În principiu erau 3 urcări, 3 coborâri. Pac pac imediat trec.
Startul a fost la 12:30.
Până atunci am tot băgat mâncare în mine. Orez cu lapte și ceva gem, banane și vitamine.
Am început încălzirea cu 40 de minute înainte de start. Era o căldură afară de transpirai și când mergeai la baie.
Alergare ușoară 2 km, școala alergării, câteva bucăți și ceva scări. Timpul a zburat și ne-am așezat la start. Am fost vreo 28 de alergători de la 6 cluburi. Câțiva alergători montani 100% și majoritatea alergători de plat.
M-am bucurat și mi-am zis că ăștia ce au viteză pe plat, au belit belengheru’ cu cele 3 urcări.
Am asistat pentru prima dată la un start dat cu pistolul. Mă așteptam la celebra numărătoare inversă și o melodie înainte de a pleca. Aici a fost un singur cartuș care ne-a dezlănțuit.
S-a plecat destul de încet și calculat. Câțiva temerari au luat-o mai tare dar când au dat de deal s-au calmat.
În vârful primei urcări, Zincă cu Szaby erau primii. Eu eram pe 6-7 dar cu forțe proaspete. Pe coborâre mi-am păstrat poziția și când am început a 2-a tură am recuperat 3 poziții ajungând pe 4 la mică distanță de locul 5 și 3.
Ionuț cu Szaby se distanțau cu fiecare urcare / coborâre. Totuși pe tura 2 aveau maxim 2 minute față de mine.
Pe ei nu mai aveam nici o șansă să-i mai prind însă locul 3 putea să fie al meu.
Când a început tura nr.3, și ultima, mi-am zis să accelerez pe toate porțiunile de pantă alergabile. Am depășit locul 4, am mai alergat 300 de metri și am depășit și locul 3 și când mi-am creat suficient avans, am dat-o la pas. Era deal și viteza mea de urcare în mers a fost mai mare decât a următorului concurent care alerga.
La a 3-a urcare, în vârf, eram al 3-lea. Pe coborâre am zburat pur și simplu. Nici nu am simțit pământul sub picioare. Am putut să fac pași de uriaș și să ajung la baza pârtiei foarte repede cu foarte puțin efort.
Am ajuns la finish în 1h01, la 3 minute de câștigător fiind pe locul 3. Nu cred că am fost vreodată atât de mândru de locul obtinut.
Tocmai ce mă calificasem pentru Balcaniadă, fiind în lotul național de alergare montană. Na-țio-na-lă adică urma să reprezint țara la un concurs internațional. La primul și poate ultimul. Am avut noroc, am avut vână și kilometri mulți alergați înainte.
Nu vreau să mă bat cu cărămida în piept, că ce rezultat bun/incredibil am avut. Pentru că nu e așa. Am prins o zi mai bună decât ceilalți concurenți. Oricare dintre următorii 10 m-ar fi putut întrece dacă ar fi făcut antrenament specific și ar fi abordat cursa cu înțelepciune.
Dar, hei, am ajuns la națională, așa cum mi-am dorit de mic. Este deja jumătate de vis împlinit!
La Balcaniadă am prins o zi nașpa. A fost același traseu, dar mi s-a tăiat gazu pe a II-a urcare și am pierdut contactul cu primii concurenți. Am terminat al 9-lea dar am câștigat la echipe. Eu n-am avut niciun aport că am fost alergătorul care nu a punctat. Mi-am dorit foarte mult de la mine și de la concursl ăsta. Sper să mai pot băga o fisă și la anu’, să mai am parte de o încercare.
Mult timp am văzut faptul că nu am devenit fotbalist ca cea mai mare dezamăgire, eșec. Eu simțeam că am fost făcut pentru asta, să alerg după minge. Cred că m-am înșelat.
Dacă faci ceva cu pasiune, și investești timp, îți alegi cu mâna ta pentru ce ești “făcut”. De ceva timp am ales să fiu făcut pentru a alerga pe munți. Sper să fac asta mult timp de acum înainte!
R.H., întodeauna pozitiv!
Foto: LouisPenell, FishEye.ro
