În weekend-ul cu Propark, am reușit să particip la un concurs militar, pe cârca armatei. Ăsta e locul meu de muncă, dar mi se pare incredibil că s-au găsit bani pentru a-mi finanța, într-un fel sau altul, pasiunea. Dacă acum 2 ani cineva-mi spunea că voi merge în Italia, în regiunea Como, la o patrula militară internațională, aș fi râs în hohote și m-aș fi întors la stânga-n prejur.
Pe atunci știam cum se face mișcarea asta.
Povestea începe de acum vo’ 2 luni.
Într-o zi în poligon, la un antrenament de tragere, comandantul tragerii îmi spune că se va face o selecție pentru un concurs internațional. Toate unitățile de vânători de munte din Europa, se vor aduna în Valbrona ca să ia startul la concurs. Armata noastră a fost hotărâtă să participe și ea cu o echipă de 3 persoane.
La selecție urmau să participe și alți militari din alte unități. Șefu’ mă întreba dacă sunt interesat. Calule mănânci ovăz?! asta am auzit eu. Desigur, am răspuns Afirmativ!
În următoarea perioadă am tot întrebat cine va mai participa la selecție, ce atleți vor mai veni ( sunt câțiva alergători montani buni în armată) ce traseu va fi, în ce va consta proba de selecție.
Selecția și echipa
Selecția s-a desfășurat pe un traseu de 21km cu 1000m diferență de nivel pozitivă, în ținută militară și bocanci. Am alergat la fel de tare ca la orice concurs civil. Am fost 10 participanți. Am ajuns primul la linia de start, după 1h59. Destul de mult, dar bocancii și zăpada m-au încetinit mai mult decât credeam.
Ceilalți doi, cu care urma să fac echipă, au fost Damian și Florin Jitaru, care au venit la 2, respectiv 4 minute. Asta făcea să fim o echipă foarte echilibrată. Însă, după ce echipa a fost formată și am început să culegem informații în legătură cu concursul, Jiti s-a bătut cu ursu’ (la propriu) și nu a mai putut veni. I-a luat locul Dumi G. El n-a participat la selecție, că nu l-a anunțat nimeni. N-a avut pile da’ cunoștințele lui de orientare, cunoștințele militare, forma lui fizică grozavă l-au pus pe tabela favoriților.
Până la urmă asta a fost echipa. Eu, Damian, Gigi și șefu’ de lot.
Eu am zis să-mi păstrez o atitudine sceptică. Mi-am zis că, până nu voi lua startul, să nu mă ambalez foarte tare . Știam că se puteau schimba multe. Un singur aspect dacă nu-i convenea unui superior, lucrurile s-ar fi putut schimba și ieșirea noastră s-ar fi putut anula. Da…chiar atât de “fragile” sunt lucrurile.
Organizare
A urmat o perioadă plină de concursuri civile (Brașov Marathon, EcoMarathon, Transilvania100k) și militare (pentatlon, spartachiadă de vară) care mi-au luat gândul de la Valbrona și de la concurs. A fost o perioadă “tampon” în care s-au desfășurat chestii organizatorice, făcute de șeful lotului. Schimburi de email-uri cu partenerii italieni, bilete de avion, informații în legătură cu cazarea, informații legate de concurs etc.
În ultima săptămână, începând de luni (trebuia să plecăm vineri) am început să caut și eu informații legate de concurs. Să mă interesez ce probe sunt, cine a câștigat, ce distanță, timpi, etc. Cam așa cum fac la fiecare concurs civil. Așa a mai început să-mi crească entuziasmul și speranțele.
Urma să “mărșăluim” circa 20 de km cu 1000 diferență de nivel. Pun mărșăluim între ghilimele pentru că nu ne-am gândit nicio secundă să nu alergăm tot concursul.
În cadrul concursului, probe din ce în ce mai provocatoare. De la rapel, până la acordarea primului ajutor, tragere, traversarea unui curs de apă, infiltrare într-un teritoriu inamic, chestii militare. Astea sunt în primul rând provocatoare și îmi ofereau o șansă să-mi reamintesc de ele.
Cred că fiecare militar ar trebui să participe din când în când la un exercițiu asemănător. Să-și iasă din rutină, să-și reactualizeze cunoștiinețele și să fie mereu pregătit.
Drumul
Am ajuns în București de joi seara. Odată cu furtuna. Păcat, ar fi ieșit un antrenament frumos. Plănuiam să ies în Herăstrău la o alergare. Cine știe când mai am ocazia să bag câteva bucăți pe asfalt, pe plat. Nu sunt specialitatea casei, dar nu mă deranjează.
Ne-am petrecut seara de joi mâncând, povestind și dormind foarte puțin. Maxim 4 ore.
Îmbarcarea a fost la 6:20. Ne-am trezit la 03:33. M-am trezit primul și i-am trezit și pe ceilalți. Am ajuns din timp la îmbarcare…toate au fost faine. Vremea, doamnele de la check-in, atmosfera optimistă. Fără bagaj de mână, fără surprize, ne-am urcat în avion.
Trebuia să ajungem în Milano. Am avut zbor cu escală la Roma. Cred că varianta asta a fost cea mai ieftină. Atât timp cât nu am plătit un cent, nu fac mofturi 😀 doar ziceam…
A fost pentru a doua oară când zburam, da nu mă așteptam la asta.
Când am decolat, era dimineață și o vreme excelentă. După circa 20 de minute de zbor am ajuns dincolo de nori. La propriu. M-a cuprins un sentiment ciudat de recunoștință și reverie. Faptul că eram atât de aproape de ei, făceau ca peisajul să pară ireal și m-am emoționat ca un copil când primește ceva de Crăciun. Aproape tot zborul l-am petrecut deasupra norilor. Fascinant.
În Roma am fost nevoiți, nu știu de ce, să trecem iar prin zona de securitate. Am stat o leacă la coadă. Și apoi iar la îmbarcare…Am ajuns în avion cu 10 minute mai târziu decât ora decolării. Apoi am mai stat 20 de minute că am prins un avion cu mayday care avea ceva probleme la aterizare.
Am decolat în cele din urmă și ne îndreptam cu pași grăbiți către Milano. Până aici toate au fost bune, aveam biletele pentru avioane care ne-au direcționat către ele.
Din Milano trebuia să ajungem în Valbrona. Credeam că va fi simplu. Credeam.
Ajunși în Milano, după ce șeful nostru a pipat o țigară, am început să întrebăm în stânga și în dreapta de Valbrona. În primul rând, foarte puțină lume știa engleză și, cei care știau, n-au auzit de Valbrona. Cred că e ca și cum ai ajunge în București și ai întreba de Nehoiu.
Între timp, am văzut 2 militari care patrulau. Semănau cu cei pe care i-am văzut în filmulețele de reserch de pe youtube. Ne-ar fi ajutat dar ei se încadrau în categoria necunoscătorilor de engleză și nici a locului unde e Valbrona și cum să ajungem acolo.
Până la urmă, după jumatate de oră și 41 de țigări fumate de maior, am plecat către gara centrală. Trebuia să găsim ceva până în Valbrona sau pe cineva care să ne ghideze, ne-am zis.
După ce am mers 20 de minute cu autobuzul am ajuns în gară. Mai fusesem anul trecut aici dar nu recunoșteam mare lucru. Am întrebat iar în stânga și în dreapta până ce un tip de la recepție mi-a dat indicații exacte.
Metrou pe linia verde până în Cadorna, apoi tren până în ASSO apoi Autobuz până în Valbrona. Toate astea pentru un drum de 60 de km. Mai bine ieșeam la ocazie ;)).
Având indicațiile precise, nimic nu ne mai putea opri. Am mai luptat puțin cu căldura și cu setea dar ajunși în Asso am băut o Bierra Moretti, genunchii mi s-au înmuiat și lumea a devenit mai bună. Eram ca și ajunși.
Am luat autobuzul 36, care avea reclame la Vodafone în limba română și am ajuns în Valbrona.
Case îngrijite, asfalt bun, peisaj montan, biciclisti, palimieri, căldură…
Am identificat zona unde se fac înregistrările (un cort militar), apoi unul dintre organizatori ne-a condus la locul de “cazare”. În cele 2 zile am dormit într-o sală de sport. Locurile de la unicul hotel din oraș erau ocupate. În prima seară am dormit în grădina sălii de sport, da a 2-a seara am zis să dorm și eu în “pat” ca ceilalți. A fost mai odihnitor somnul in a 2-a seară.
Cursa
La ora 0600 am fost la start. Ni s-a verificat echipamentul și pe la 0630 am primit coordonatele pentru punctul nr.1. Am plecat a 3-a echipă, la distanță de 20 de minute față de prima și 10 față de a 2-a.
Punctul nr.1
Punctul nr.1 era la aproximativ 2 km de start. Deja depășisem echipa nr.2 și am prins echipa nr.1 când părăsea punctul. Dă mr.G (Dumitrașcu G.) raportul și primim testul de drept internațional umanitar.
Erau întrebări grilă de regulile luptei armate, protecție a civililor și a personalului militar.
După nici 5 minute l-am completat (era proba la care eu m-am pregătit). G. cu Damian au calculat unde se situează pe hartă punctul nr. 2. După maxim 8 minute de petrecut în punct o luăm la goană către punctul nr.2.
P2
După ce am plecat din P.1 am mai alergat 500 de m. de asfalt și vedeam echipa nr.1 pe un drum de țară. Alergăm pe urmele lor și le suflăm în ceafă. Îi depășim și preluăm conducerea.
Am dat iar de asfalt și am început să urcăm. Părea ca un drum de Poiană. În spatele nostru nimeni. Ajungem la punctul care apărea pe hartă, dar în teren nu era niciun organizator. Bălăurim puțin și îi sugerez lu’ G. să mai verifice odată coordonatele. Le verifică și-și dă seama că le-a greșit.
Le reface și plecăm către noul P.2
Aici fiecare concurent din echipă avea foaia lui de cort, binoclul lui și direcția de cercetare.
La aproximativ 20 de metri, într-o vale, în fața noastră era o foaie de cort și pe ele machete de mașini, avioane, tancuri, elicoptere. Trebuia să le recunoaștem și să bifăm din variantele oferite. Nu prea am știut da’ le-am zis băieților să scriem fiecare variante diferite măcar. În plus am mai știut câteva dintre ele. Am recunoscut un F16 și un silent Hawk, da nu eu,ci Damian.
Am avut 5 minute să recunoaștem machetele. Am fost dezamăgiți de probă, gândindu-ne că o să urmeze chestii și mai grele.
P.3 / P.4
După ce G. a notat punctul am început iar alergarea. Pe asfalt, în urcare, într-o localitate. După alți 3 km de alergare, intrăm într-o zonă cu multe case. Aici am avut tehnici de autoapărare și lupta în localitate.
La autoapărare a intrat Damian și a încercat să deposedeze un om de cuțit și pistol. S-a bâlbâit puțin, da’ a scăpat.
Apoi (după o oră de așteptare) am intrat la lupta în localitate.
Aici am primit fiecare 3 M16 cu laser și veste. Când reușeai să nimerești dușmanul în cap/3 X piept, îl scoteai din luptă și arma lui nu mai putea trage, deci îl omorai.
Am intrat în situație și în două minute au început “împușcăturile”. Damian s-a sacrificat primul pentru echipă. Eu am mai împușcat unu’ și G. l-a văzut în geam pe alt dușman. L-am luat și pe al 2-lea.
Într-o clădire era o persoană care cerea ajutor. Am intrat înăuntru am securizat clădirea și am cerut informații persoanei. El ne-a sugerat că pe un deal la aproximativ 300 de m. e un sniper. Următorul task era să scoatem sniper-ul din joc cu un sniper al nostru.
Se duce G. primul la un ditamai pușcoiu pus în teren și ia linia de ochire și trage asupra lui. El zice că a tras în el da nu i s-a aprins ledu, ca și cum să-l fi împușcat. Și inamicul nu a ezitat și l-a împușcat și pe G. Am stat puțin pitit și m-am gândit ce să fac.
Mi-am spus că trebuie să iau pușca să o mut în primă fază că el are vedere clară către loc da’ noi nu-l vedem așa bine. Printr-un salt ce a durat 2 secunde am luat pușca și m-am dus la un loc sigur. După alte 3 secunde mi-am spus că trebuie să merg într-un loc sigur și el să nu mă vadă. Am intrat într-o parcare care se afla la 5 m. de noi. De acolo m-am pitit sub botul unei mașini și am pus M82A1 le sub botul unei mașini de unde aveam inamicul în vizor. Când mi-am reglat luneta, când l-am avut în vizor și când să trag asupra lui, nu mai funcționa arma.
Atunci instructorul a zis că e din cauza armei și să ne continuăm patrula. Să considerăm proba reușită și că am ucis inamicul.
P.5
Plecăm către punctul următor. Bem apă că deja începea să se facă foarte cald. Și ajungem la alt punct unde luăm alte arme. Prima dată am crezut că mergem în poligon să tragem dar apoi am văzut că erau de jucărie.
Aveam 10 minute să ne infiltrăm într-un teren inamic, să ocolim obstacolele, să nu deschidem foc asupra oamenilor care se predau, să eliberăm ostatici, să dezamorsăm bombe.
Cam multe lucruri de făcut în 10 minute.
Mai ales că era câmp deschis și procedura de inflitrare durează foarte mult în situația asta.
Am apucat să capturăm oamenii care s-au predat și timpul ne-a expirat. Mai aveam câteva de făcut și am ales să mergem mai departe să nu mai pierdem timp, crezând că oricum nu vom mai puncta. Aici am greșit că ei vroiau să ne puncteze.
P.6
După 300 de m, am urcat în poligon unde am tras cu 3 arme diferite, 10 cartușe / armă, muniție reală.
Aici nu e prea mult de povestit. Am tras pe rând, reușind să avem a 2-a tragere din concurs.
G. a luat coordonatele ptr punctul următor, am analizat ruta împreună și am reluat alergarea.
P.7
Între p.6 – p.7 a fost cel mai mult de alergat și cea mai complicată rută. Mr. G. și-a făcut treaba de maestru orientarist și ne-a dus pe drumul optim. Am tăiat prin pădure, în urcare și am ajuns unde trebuia să ajungem. Eu m-aș fi rătăcit, impacientat de nenumărate ori înainte să mă pun pe plâns. E ceva să fi orientat în ziua de azi.
La P.7 nu am avut de făcut nimic doar să ne hidratăm și să ne tragem sufletul. Să găsim următorul punct pe hartă și să alergăm.
P.8
Aici era un lac unde am primit un recipient care avea ceva fragil și trebuia transportat până la finish. Eu eram responsabil cu asta. G. a primit misiunea de a sta într-o barcă și a lua o monstră de apă dintr-un anumit loc al lacului. Damian trebuia să-l tragă apoi la mal.
Asta a durat vo’ 15 minute apoi am fugit către ultimul punct. Iar Mr. G. și-a făcut treaba de navigator și ne-a scos foarte aproape de finish.
La finish am avut de făcut alte probe, cronometrul fiind oprit. Am aruncat fiecare câte 2 grenade (de exercițiu) printr-o fereastră. A trebuit apoi să acordăm primul ajutor unei persoane inconștiente și să deschidem pachetul sensibil.
Aici era o sticlă de vin. Bat-o cucu’! Am menajat sticla asta crezând că sunt ouă.
Post-race
După ce am trecut linia de finish, ne-a fost luat pulsul și apoi ne-am retras, la umbră.
Am desfăcut sticla de vin și am luat harta pentru analiza postacțiune. Am reverificat traseul, ce am făcut la puncte și am așteptat să ajungă și alte echipe la finish. După 2 ore a ajuns și patrula 2. După altă oră au ajuns și americanii, brazilienii și alte patrule italiene.
Am mâncat o pizza, am băut o Bierra Moreti și am plecat pe traseu să văd cât scot doar pe alergare, în ținută sportivă. Am scos 1h30…doar pe alergare, fără puncte tactice.
Seara a fost o cină festivă, de socializare dar am fost sfârșiți cu toții. Vroiam doar să ajungem să ne punem capul pe saltea și să adormim până a doua zi.
Premierea
Duminică a fost premierea. La prima oră nu știam pe ce loc suntem. Noi ne-am schimbat și am mers la organizatori să le spunem arrivederci că pierdem avionul. Le-am forțat mâna și au rămas surprinși că ne gândim să o tăiem. Au fost surprinși că noi plecăm și suntem câștigători?!
Nu se putea una ca asta din punctul lor de vedere. Atunci am aflat și noi de poziția noastră din clasament.
Locul I la armatele active și cea mai rapidă patrulă. Sunt două chestii diferite că la fiecare moment, primeai punctaj separat. Și la final se însumau punctele.
Pe lângă faptul că am fost rapizi, ne-am făcut și treaba bine. Într-un cuvânt profesioniști.
Așa că am rămas la premiere și apoi am tulit-o către tren – metrou – autobuz – avion – mașină – cămin.
La întoarcere nu a fost așa spectaculos. Știam la ce să ne așteptăm, cunoșteam deja traseul, peisajul, metroul. Ne-am luptat doar cu căldura din Italia și cu oboseala acumulată.
Mi-a făcut plăcere să particip la un concurs atât de variat și cu specific miltiar, pe “cârca” armatei.
Echipa a alergat cu gândul la faptul că suntem niște norocoși, că am fost acolo și în special cu gândul la prieteul nostru Florin Jitaru care a fost accidentat de moș Martin și căruia îi dorim recuperare rapidă și să vină cât mai repede la lot.
Sănătate și fiți pe pace!
