Din prima clipă de când am văzut-o pe diriginta noastră, profesoară de română, m-am îndrăgostit.

(more…)

The post „Fără cifre avem întotdeauna șansa să devenim poveste: UTMB 2019” appeared first on Robert Hajnal.

The post Cum mi-am păcălit mintea pentru 12 ore de alergare pe bandă. Provocări și Trucuri. appeared first on Robert Hajnal.

Prima discuție despre cros am avut-o când eram acasă la ea și am văzut-o că-și aspira casa. Aspira cu cel mai fain și silențios aspirator pe care l-am văzut până atunci. Era un aspirator Miele

Mi-a povestit că l-a câștigat la un cros de 10 kilometri, Crosul Hospice.

6 luni mai târziu, întors din Dolomiți de la Lavaredo eram și eu la start-ul concursului cu un singur gând. Să-mi câștig p̶â̶i̶n̶e̶a̶ propriul aspirator.

În anul respectiv premiul pentru locul 1 au fost cuptoare cu microunde însă cum consecvența e un cuvânt ce mă caracterizează am participat și un an mai târziu, câștigând-mi aspiratorul. Dacă o țineam așa, în câțiva ani îmi făceam zestre. Totuși în cele din urmă cuptorul l-am făcut cadou mamei mele iar aspiratorul îl folosesc cât de des mă prinde pe acasă.

De la prima discuție pe care am avut-o cu Alecsandra am conștientizat că organizatorii leagă de un scop umanitar întreg evenimentul. Mi s-a părut din prima foarte frumos ca taxa de participare și banii adunați să se întoarcă la oameni care au o mai mare nevoie de bani decât propria-mi persoană.

Pe lângă acest concurs am văzut și alți alergători care susțin și fac fundrasing pentru Hospice.
Prima dată am văzut alergători la Transmaraton prin 2013 care făceau fundrasing. Eu eram volutar pe bicicletă.
Atunci am auzit și de platforma GalantOm. Alergătorii făceau fundraising pentru o cauză și adunau bani prin platforma asta.

Mi-am propus ca la momentul potrivit să le imit gestul.

Există două momente potrivite pentru a face fundrasinig. Cel mai potrivit moment de a susține o cauză, a fost ieri. Al doilea cel mai potrivit moment este astăzi.

Asta a fost contextul general. Acum am să povestesc de un colț ascuns al minții și pasiunii ce a făcut cuib în interiorul meu. Ca alergător de anduranță consider că o cursă  de 24 de ore, fără oprire, pe asfalt, este testul suprem.

Testul unde NU te poți ascunde de tine. Unde cifrele, kilometri adunați vorbesc pentru tine, despre tine.

Dacă la maraton ești catalogat ca un alergător de sub 2h10min la alergarea de anduranță, de 24 de ore, ești un alergător bun dacă ești la peste 250km adunați în 24 de ore.

Nu mă grăbesc să fac asta pentru că e o probă caracterizată de maturitate. Ca om și ca alergător. Trebuie ori să fi foarte copt la minte să alergi atât sau foarte dus cu pluta. Eu aștept să mă coc. Încă-s galben ca o corcodușă.

Îmi doresc să alerg 24 de ore, să adun kilometri și să o fac cât de bine pot, într-un campionat mondial, să mă compar cu cei mai buni care fac asta. Nu pot să fiu impulsiv cu dorința asta că știu că nu e o treabă ușoară. Drumul până acolo nu e pavat cu antrenamente ușoar ci cu sudoare, monotonie și multă dedicație.

Cu asta în minte m-am gândit că mi-ar prinde bine niște ore petrecute pe banda de alergare. Ore consistente pentru
Personal best-ul, pe bandă e de 3 ore. Am reușit să mă uit într-un punct negru, inventat, pe un perete alb ca un psihopat, majoritatea lergării și să fac din monotonie prietenul meu.
Pentru cele 24 de ore de la o competiție viitoare am nevoie de mai mult decât atât. Am nevoie de câteva alergări de  3, 6, 12 ore.
În 13 Iulie am să alerg 12 ore pentru Hospice cu tentativa de a face un record național.

Cum ne-a venit ideea?

Înainte să plec în Madeira, am participat la prima ediție a TranSnow. Un semimaraton pe Transfăgărășan când zăpada are cel puțin 2 metri.

Mă aflu în punctul vieții în care mă gândesc să alerg 24 de ore. Tocmai de asta nu am o mașină și am fost dus acolo de trei fete și un bărbat, angajați la Hospice.

Pe drum am povestit una alta, am mâncat fără rușine din senvishurile lor și m-au descusut. M-au întrebat de viața mea și dacă am auzit de Hospice. Le-am spus că în ultimii 2 ani le-am luat un aspirator și un cuptor și că mi-am donat trofeul pentru o licitație care s-a vândut cu o sumă faină, cumpărat de o doamnă și mai faină.

„Eu am auzit de Hospice da voi ați auzit de mine?” Ziceam eu în mintea mea.

Fetele m-au întrebat dacă alerg și eu la semimaraton și mi-am dat seama că nu știau mare lucru de mine.

După alți kilometri petrecuți, ca din senin, le-am propus fetelor un plan: să fac fundrasing pentru Hospice într-o probă de alergare de 12 ore, pe bandă, încercând în același timp să stabilesc un record național.
Nu au știut dacă sunt serios sau nu, dacă pot să fac asta, sau nu.

Am râs și am început să visăm la „cum ar fi?” Astfel rotițele au început să fie puse în mișcare, în capul, sufletul și picioarele noastre.

…

Timp de 7 ani am alergat doar pentru mine. Urmează să o fac pentru alții.  Donează  apăsând pe link-ul de mai jos. Hai dă click să-mi vezi pagina.

În 13 Iulie mi-am propus să alerg câți mai mulți kilometri, timp de 12 ore, pe bandă, în cadrul crosului HOSPICE Casa Sperantei. Până atunci am să mă antrenez și mi-am propus să adun (1̶7̶0̶0̶0̶) 11400 Ron.

Bani care ar ajuta echipele HOSPICE să facă 100 de vizite la domiciliul pacienților.

Vestea bună este că sponsorul cursei mele, BELAQVA Spa and Wellness, va dubla suma strânsă la final pe această platformă. Așa că dacă tu donezi 100 de lei, Belaqva va dona de asemenea 100 de lei și uite așa putem rostogoli binele către mai multe persoane care au nevoie de Casa Speranței.

The post Ce-i în capul meu de alerg 12 ore pe bandă pentru Hospice? appeared first on Robert Hajnal.