Vechii romani erau obișnuiți să fie învinși. Asemenea conducătorilor majorității marilor imperii din istorie, puteau să piardă bătălie după bătălie, dar să câștige totuși războiul. Un imperiu care nu poate să primească o lovitură și să rămână în picioare nu este cu adevărat un imperiu.
Sapiens: Scurtă istorie a omenirii – Yuval Noah Harari
Au trecut mai bine de 7 luni de la UTMB-ul la care am renunțat la km 135. Aproape că uitasem cât de greu este să alergi un ultramaraton.
Atât pentru corp, cât și pentru minte.
Sâmbătă, 7 martie, am abandonat la TransGranCanaria, la km 110, cu doar 15 kilometri înainte de finish.
Alergasem mai bine de 85% din traseu până ce m-a lovit căldura.
Nu, nu o fac dinadins, dar nu am mai putut îndeplini niciun obiectiv de pe lista de obiective:
- A. Termină fără damage prea mare pe termen lung;
- B. Termină cei 125km în 13h15minute;
- C. Termină în top 5;
- D. Termină în top 10;
Am conștientizat la kilometrul 109 că nu pot bifa niciun obiectiv de mai sus, când m-am așezat pe scaun, la capătul deshidratării.
Simțeam că dacă mai continui să alerg câteva sute de metri, urmează să leșin și să fiu luat de salvare.
Concursul a fost o ocazie bună să aprofundez cât de importantă e hidratarea și să îmbunătățesc acest aspect, atât la antrenamentele viitoare, cât și la următoarele competiții.
CUM A DECURS TRANSGRANCANARIA 2020
După 20 de zile petrecute pe insulă, m-am pus la start încrezător că pot să ajung în top 5 la finalul celor 125 kilometri.
Alergările au mers brici, la fel și plimbările cu bicicleta.
Am fost încântat că alergam ziua, iar seara mă prindea pe biclă. Singurul dezavantaj a fost că în vârful muntelui, unde locuiam, se făcea frig tare-tare seara și uneori acesta intra în oase.
Doar supa de pește putea să-l scoată cu ușurință.
În două seri consecutive, cu vreo 10-11 zile înainte de concurs, am făcut o tură de 50 km în care am fost prea gros îmbrăcat, am transpirat și m-am deschis la piept. Mă simțeam un Andrii Popa al Gran Canariei.
Asta a avut un efect negativ, pentru că am prins o tuse productivă și seacă în același timp. În săptămâna dinaintea concursului, mă trezeam dimineața și seara tușindu-mi plămânii. I-am dat cu ACC și sirop în speranța că voi scăpa de ea.
La start, cu două shot-uri de espresso prin vene, eram gata de luptă. Pregătit să stau cu primul pluton.
Start Transgrancanaria – Arucas (Km 16)
După 4 kilometri enervanți de alergare pe plajă și faleză, traseul face stânga pe urcare – un forestier foarte lat și arid. În fața mea sunt 6 alergători, în spate 640. Nici nu-mi întorc privirea, ci mă gândesc doar la cei din față. Fiecare în lupta lui cu el și cu ceilalți.
Cursa începe și se termină printr-un canion unde fiecare pas poate să fie unul greșit. Pietre peste care trebuie să sari și să-ți pui încrederea. Noaptea nu face să fie mai ușoră această porțiune. Poate doar temperatura de 18 grade. La antrenament, când am alergat pe porțiunea asta, erau 30.
Pentru un ultramaraton, ritmul este foarte tare. Eu alergam cu 04:30 și nu am putut să țin pasul cu cei din față. Poate că nici nu era o idee bună.
Înainte de CP, dau cu umărul și mă feresc în ultimul minut de o frunză de cactus care mi-a făcut fața să sângereze. Speram doar ca arbitrii să nu mă oprească pentru că sângeram, pentru că „așa e în box”.
Mă șterg cu umărul, îmi umplu flascurile cu apă și continui.
Arucas – Teror (km 30)
Pentru următorii 8 kilometri avem o urcare serioasă. Până acum am învățat să am încredere în mine și în ritmul meu. Că e mult mai important să mergi constant, relaxat, decât să ai ruperi de ritm.
Îți poți da seama de un alt alergător care aleargă ultra de ceva timp sau de unul la început de drum în funcție de efortul ce-l depune în a alerga.
Cei mai experimentați sunt lejeri și dau impresia că nu depun niciun efort. Știu că urmează să facă asta ore întregi și vor să-și conserve efortul.
Alergam în paralel cu un alt atlet pe care nu-l cunoșteam, care părea că se grăbește deja la linia de finish. Fiecare urcare era o rupere de ritm.
Am fost mândru de mine că nu am intrat în jocul lui și că am preferat să merg porțiunile abrupte și să alerg porțiunile mai plate. Să mă hidratez și să consum calorii care să-mi susțină efortul. Să am un ritm lin, dar rapid.
Ajung la CP cu 20 de minute mai bine decât mi-am propus. Asta nu e neapărat un semn bun, însă picioarele nu-mi erau obosite.
Doar respirația părea că nu funcționează cum aș fi vrut. Pe urcări mă mai opream să tușesc ca o mașină de muzeu ce n-a mai fost pornită ceva timp.
Teror – Fontanales (km 40)
Cu fiecare kilometru alergat ne îndreptam din ce în ce mai mult către inima insulei. Temperatura scădea și ora devenea din ce în ce mai târzie.
Sunt obișnuit ca în orele de alergare să ai puncte în care te simți in iad sau puncte în care simți că zbori. A devenit o acceptare. În ambele situații sunt precaut.
Ajuns în CP, Maria mă ia de mână și-i spun că nu mă simt tocmai bine. Mă plâng că tușesc și că mă simt slăbit. Încep să gust din multele alimente din CP și simt că fructele intră cel mai bine. Am încercat și un cartof fiert dar am simțit că-l vomit.
Ergo are o idee spontană, genială – îmi pune fructe „la pachet”.
Aveam cel mai bogat extra check-point dintre tot alergătorii. Aveam multe variante de back-up în caz că ceva nu intră. Acum au fost câștigătoare fructele. Parcă mereu sunt ele.
Fontanales – Artenara (km 64)
Părăsesc CP-ul și traseul urcă. Cu o mână dau din bețe și cu cealaltă bag fructe pe gât. Respir foarte greu și temperatura devine din ce în ce mai scăzută. Vântul și ceața ne fac viața și mai grea. În fața mea – alt alergător care parcă trage prea tare de el, deși încă nu suntem nici la jumătatea cursei.
Se oprește în pădure ptr #2 și vine porțiunea unde mi-am propus să accelerez.
Iau un gel și alerg cu 04:45 / km, pe coborâre, pe șosea. La antrenament ușor alergam cu 04:00 / km. Chiar dacă alergam de 40 km, nu am vrut să pun pe spatele oboselii lipsa mea de vlagă.
Pentru că nu era asta.
Sistemul meu respirator nu putea să facă față efortului. Aportul meu ineficient de O2 mă limita la un ritm nu foarte satisfăcător.
În schimb, coborârile tehnice mergeau bine, pentru că le duceam mai mult muscular decât cardiovascular.
Mi-am propus să fac urcările în mers, în forță, constant.
Știam că la km 50 urmează o urcare ce mi-am propus-o în antrenament să o alerg. Pentru extra energie am luat un gel. Gustul și faptul că am avut isotonic cu cofeină și gel cu cofeină m-au făcut să-l vomit, iar odată cu el și bucăți din paella de la prânz și parcă și o bucată de esofag.
Mă depășește un alergător francez, Ferarri, ce m-a recunoscut și-mi zice să merg cu el. Dar nu puteam ține ritmul. Pare că primul gând de abandon se instalează.
Însă pancarta care ilustra că mai sunt 70 kilometri până la finish mă trezește la realitate. Îmi spun că am tot timpul din lume să-mi revin și să intru în top 10. Eram undeva pe 13 atunci.
Îmi amintesc că citisem într-un articol că ghimbirul te ajută în caz că ai probleme gastro-intestinale. Eu aveam un shot cu ghimbir, lămâie și mentă pe care l-am cumpărat doar să mai tai dulcele din curse. L-am luat și parcă de atunci am început să alerg.
Artenara – Tejeda (km 75)
Ajung la kilometrul 64. Prima victimă – renunțase la luptă un chinez care a alergat prea tare 40 km și s-a tăiat. Eu eram pe 12. Deci era nevoie fie să alerg mai bine decât alți 2, fie ca ei să abandoneze.
Mă hidratez, iau fructe la purtător și încep urcarea. Eu eram motivat, picioarele fresh, dar n-aveam respirație.
Între timp, un răsărit grandios e alături de noi.
Trag tare pe urcare, trag tare pe coborâre. Recuperez cel puțin 7 minute față de cei din față. Lucrurile devin optimiste, iar eu încep să zâmbesc odată cu gândurile pozitive.
Tejeda – Garañon (km 86)
În ultima parte a cursei mă bazasem doar pe fructe / smothie-uri și începuse să mă doară ficatul de la atâta fructoză. Așa că, pe porțiunea asta, mi-am propus să iau cu mine și niște cola.
Un flask cu apă și un flask cu cola. Am crezut că sunt suficiente lichide.
De circa 5 ore nu mai consumasem electroliți din lichide (Na, Mg, Cl, Ca) Aceștia au rolul de a reține apa în organism. Atunci, nu m-am gândit la asta. Isotonicul nu mai intra, îl vomitasem cu vreo 30km înainte.
Eram de 9 ore în cursă și simțeam cum se încălzește vremea. Ajung la Roque Nublo și îl văd pe Jared Hazen, unul dintre favoriți, că abandonează lupta.
Mă așteptam la asta. În fiecare an, TGC pune capac unui american.
Pentru că nu trebuia să respir foarte tare, accelerez pe coborâre. Sunt la maxim 3 minute de alți 2 alergători pe care eram convins că îi voi prinde până la următorul CP.
Însă nu i-am prins, așa că am început să fiu dezamăgit, obosit, irascibil și cvadricepșii să mă doară. Toate semne clare ale deshidratării.
Garañon – Ayaguares (km 110)
Urmează 40 de kilometri de coborâre. Pe urcarea anterioară, am tot făcut calcule în minte în cât timp voi alerga ultimul maraton.
Cel mai probabil 3h30-3h45. Am fost optimist.
Ajuns în checkpoint, ca să fiu cât mai ușor, iau un singur flask cu apă. Greșeală fatală.
Ies din CP abia alergând, lovit deja de căldură. Mă chinui pe urcări, mă chinui pe coborâri. Totuși încerc să prind alergătorii din față.
Dar până a reuși asta, sunt prins de alergătorii de la maraton și depășit de primii 100. Se formează un trenuleț alimentat parcă de praf, iar eu intru printre ei ca unul din vagoane.
O țin într-un ritm lejer, dar după 4 kilometri rămân fără apă. Căldura mă lovește din plin, iar eu nu am nicio măsură de protecție împotriva ei.
Abia mă țin pe picioare pe coborâre, mă simt din ce în ce mai amețit.
Sunt întrecut de prima fată, de alți 2 băieți de la proba mea. Înainte cu 200m de CP, văd un scaun și simt nevoia să mă așez.
Pentru 10 minute mă uit în gol la alergătorii de la maraton care suferă la fel de mult ca mine de la căldură, dar care parcă refuză să se oprească.
Mă ridic și mă îndrept către CP.
Acolo mă așteptă Ergo și Maria. Când mă văd, sar în ajutorul meu cu apă, gheață și alte fructe.
Le spun că am să mă opresc și că vreau să mă întind.
CELE MAI IMPORTANTE LECȚII ALE TRANSGRANCANARIA 2020
- Hidratarea e cel puțin la fel de importantă ca nutriția;
- Hidratarea fără electroliți (Sodiu, Magneziu, Potasiu, Calciu, Clor) este inutilă;
- Necesarul de aport de lichide variază în funcție de temperatura exterioară;
- Toată lumea va încetini pe final;
- Vor abandona alergători chiar și în ultimul CP.
Polirom
2011
https://www.elefant.ro/sapiens-scurta-istorie-a-omenirii_801a0f96-0d46-41b8-83cd-3487a8f6e379?gclid=CjwKCAjwmKLzBRBeEiwACCVihsWa1RPEP3FeavTvjVyYAdDjzQut6wdpkbsMI2gYktHln3ZHvm6v2RoCBe8QAvD_BwE
Publicata initial in Israel in 2011, Sapiens a devenit rapid bestseller international, fiind tradusa in peste patruzeci de limbi.
Acum 100.000 de ani, pe pamint existau cel putin sase specii de oameni. Astazi exista una singura: noi, Homo sapiens. Ce s-a intimplat cu celelalte? Si cum am ajuns sa fim stapinii planetei? De la inceputurile speciei noastre si rolul pe care l-a jucat in ecosistemul global pana in modernitate, Sapiens imbina istoria si stiinta pentru a pune in discutie tot ce stim despre noi insine, ne arata cum ne-am unit ca sa construim orase, regate si imperii, cum am ajuns sa credem in zei, in legi si in carti, dar si cum am devenit sclavii birocratiei, ai consumerismului si ai cautarii fericirii. De asemenea, ne indeamna sa privim in viitor, caci de cateva decenii am inceput sa incalcam legile selectiei naturale care au guvernat viata in ultimii patru miliarde de ani. Dobandim capacitatea de a modela nu doar lumea din jurul nostru, ci si pe noi insine. Incotro ne duce aceasta si ce vrem sa devenim?
„Interesanta si provocatoare... Ne ajuta sa intelegem de cit de putin timp sintem pe acest pamint, de cit de putin timp exista lucruri ca agricultura sau stiinta si de ce este bine sa nu le luam ca pe ceva de la sine inteles.” - Barack Obama
„Sapiens abordeaza cele mai mari probleme ale istoriei si ale lumii moderne, fiind scrisa intr-o limba plina de viata.” - Jared Diamond
„O istorie a civilizatiei captivanta, provocatoare... combinata cu o gindire nonconformista si fapte uimitoare. Aceasta carte fascinanta si distrugatoare de mituri nu poate fi rezumata... pur si simplu trebuie s-o citesti.” - Financial Times
„In aceasta analiza exhaustiva a istoriei oamenilor, Harari le ofera cititorilor ocazia sa reconsidere totul: de la supravietuirea lui Homo sapiens pina la fascinanta chestiune a modului in care societatea se organizeaza prin fictiuni.” - Booklist
„Sapiens ii poarta pe cititori intr-un tur rapid al istoriei speciei noastre... o lectura importanta pentru un sapiens cu preocupari serioase, care reflecteaza asupra lui insusi.” - The Washington Post