- Locatie: Las Palmas;
- Distanta:125km;
- Diferența nivel: +8000m;
- Data: 22-26 Februarie;
- Obiectiv: Sub 14h30 – Top5;
- Realizat: 19h29 loc 105;
Înscrierea e deja făcută, biletul de avion cumpărat.
Mai sunt 8 4 săptămâni până la competiție. E cazul să îmi focalizez atenția total pe concursul ăsta.
Mai am de:
Găsit și plătit cazare;
Realizat plan nutrițional cu Gabi;
Cumpărat frontală; (Am primit 2 frontale mișto de la Varta)
Cumpărat adidași;
În rest treaba e cam oablă.
Mi-am pus pe hârtie planul de antrenament și acum încep să mă focalizez pe alergare. Spun asta pentru că în ultima săptămână am cam tras mâța de coadă și am dat-o pe schi. Desigur că vor mai fi și antrenamente de schi, dar voi încerca să nu scot alergarea din plan. De fapt, voi încerca să îndes cât de multe antrenamente de alergare posibile. Calitate, dar și cantitate.
- Zilele astea m-a încercat o răceală. Sper sa-i dau cu șutu-n cur si să nu se țină de mine;
- Voi adăuga ședințe de saună cam de 3 ori pe săptămână. Cică cresc anduranța și oricum concursul va fi la temperatură pozitivă, deci vor fi de bun augur minutele petrecute la căldură;
- voi face câteva alergări pe bandă. Ca să mă obișnuiesc cu căldura 20-22 grade;
Luni – Easy *10km; *bossu; a fost închis*saună;
Marți – 2 alergări *15km *15km;
Miercuri – Tempo *6×2000 (3:40/km); *Bosu; *Sauna; 2h30′ schi de tură;
Joi – Long Run *25km; 35km;
Vineri – Easy/Rest *sauna; tura de 3 ore pe schiuri
Sâmbătă – Ben Ten 0700 25km/bandă (4:57/km);
Duminică – Ben Ten 1900;( Pauză)
FAVORIȚII TRANSGRANCANARIA 2017
E un mic preview pentru UTMB. Fiecare din oamenii de mai jos ar putea câștiga cursa din februarie. Sunt oameni pe care îi urmăresc și care au tot respectul meu.
CELE DOUĂ JOCURI ALE MINȚII
La ultimele antrenamente, principalul gând legat de cursa asta a fost cum o voi aborda. Ce ritm, cu ce MINDSET mă aliniez la start. Până acum am 2 variante pur fictive.
VARIANTA I am not here to compete, I am here to win.
După, numărătoarea inversă explodează.
Se pleacă într-un sprint, dar spiritele se calmează. Ritmul nu e atât de tare pe cât mă așteptam să fie. Chiar și cei mai buni au dat-o la pas încă de la prima urcare. Sunt cot la cot cu Timothy Olson și Pao Bartolo. Sage este la 3 pași în fața noastră, dar face eforturi să fie acolo. Totul mi se pare ca un vis frumos. Eu, un băiet dintr-un oraș de mineri, de munte, concurez cot la cot cu vedetele mondiale ale ultramaratonului montan.
Încerc să reduc distanța dintre noi și să mă pun cot la cot cu ei. Pentru ego și pentru o amintire ce va dura o eternitate. Suntem mai mulți de 10 alergători care râvnim fiecare la o bucată de podium. O dăm cu toții la pas, că e panta foarte abruptă și nu vrem niciunul să ne consumăm resursele prea devreme. Majoritatea sunt fără bețe, dar eu mă folosesc cu brio de ale mele că am făcut mult schi de tură în iarnă. Mă alimentez constant și mult, dar parcă totul intră greu, că am pulsul destul de ridicat, apropiat de treshold.
După prima urcare ecartul primilor 10 e la nici 1 minut unul față de celălalt. Asta nu înseamnă mai nimic pentru o cursă de 125 de kilometri, care va dura în jur de 14 ore. Dar chiar și 1 minut poate fi fatal în jocul mental.
Prima coborâre ne-a distanțat mai mult decât prima urcare. Eu am lăsat-o mai moale, căci vreau să-mi menajez musculatura pentru final. Pentru sprintul final, care va avea circa 12 kilometri.
Ajung la primul maraton. Primii 42 km au trecut în 4 ore 45, sunt al 6-lea, în urmă cu 15 minute față de primul. Dar cursa abia de aici începe. Îmi simt musculatura obosită și ochii mi se închid, fiind ora 4 dimineața. Iau o pastilă cu cofeină, care mă trezește încet încet în următorul kilometru.
Încep să accelerez, dar cu un mare consum de resurse. Sper să nu mă coste asta pe final.
Competitivitatea din mine iasă la suprafață. Fiecare pas e dureros, dar sunt aici pentru durere. Văd câțiva concurenți în față, dar sunt unii și în spate cam la aceeași distanță.
Trebuie să mențin ritmul pentru a-mi menține locul.
[…]VARIANTA Stop chasing shadows, just enjoy the ride.
Sunt la Start. Închid ochii și inspir adânc. Mă gândesc că totul e doar o călătorie și acea cursă nu înseamnă mare lucru. Importanța pe care i-o acord e doar în capul meu, îi dau prea multă atenție și ar fi cazul să mă relaxez. Ar fi cazul să îmi iau tensiunea de pe umeri. Am făcut tot ce a ținut de mine pentru a ajunge acolo. M-am antrenat zilnic cu gândul la momentul de față, distanța dintre Start și Finish reprezintă doar o oficializare a muncii mele.
Nu mai pot face nimic legat de forma mea fizică, ci doar de cum abordez mental cursa.
Am un moment de maximă recunoștință că sunt acolo și că fac ce îmi place. Că toate planurile m-au adus fix în locul respectiv, cu oameni mai rapizi sau mai înceți, dar care împărtășim aceeași pasiune. Suntem niște norocoși că facem ceea ce ne place.
Am fost un norocos că am găsit bilete ieftine de avion, cazare ieftină și că am primit înscriere moca. Banii sunt atât de relativi, îmi spun. La fel și valoarea fiecăruia ca alergător.
Faptul că cineva aleargă 125 km mai bine cu 1 oră e relativ și deseori irelevant. Contează cu adevărat cum suntem noi ca oameni, îmi spun.
Tot felul de gânduri și planuri pentru viața din afara concursului îmi străbat mintea și mă trezesc deja la kilometrul 28. Fără să mă uit la ceas, fără să îmi dau seama de ritm, pace sau alte cifre.
Distanța până în punctul acesta, timpul petrecut în cursă au fost pentru mintea mea, pentru a reflecta la cum sunt eu ca om, ce oameni au intrat în viața mea în ultimul timp și cât de mult apreciez autenticitatea fiecăruia.
Haide să iau cursa în serios și să încep să alerg mai tare. E un gând ce-mi străbate mintea.
Neah, atât timp cât mă bucur de cursă și cât timp am zâmbetul pe buze, obiectivul este atins. Antrenamentele au fost pentru durere.
Acum trebuie să fie o plăcere.
Waw insula asta e chiar minunată. Și uite ce răsărit!
[…]Later edit: 24.03.2017
Unele meserii din trecut sunt inexistente sau au luat altă formă. Să luam ca exemplu meseria de explorator:
Exploratorii erau în principiu niște visători care credeau că realitatea (ca întindere) nu se rezumă la ceea ce se vede. Că mai există altceva, dincolo de linia orizontului. Ceva care îi cheamă și care trebuie descoperit. Dacă aveau puțin curaj și sprijin financiar (pentru o barcă sau alt echipament), ei reușeau să își ducă la bun sfârșit călătoria și să descopere teritorii noi.
Acum, din păcate, nu mai putem cuceri teritorii, căci toate s-au descoperit și deja sângele a fost vărsat pentru ele.
Meseria de explorator, în sensul ei arhaic, e aproape inexistentă. Totuși, putem să călătorim în noi. Putem să devenim exploratorii propriului nostru eu. Asta, cred eu, e versiunea modernă a exploratorului.
Cele mai multe teritorii nedescoperite au rămas în interiorul nostru. Și cred cu tărie că asta faci într-un ultramaraton. Te descoperi. Bucată cu bucată, centimetru cu centimetru.
Cu cât e mai lungă cursa, cu atât “teritoriul” îți devine mai familiar. Începi să te obișnuiești cu țărmurile și teritoriile pe care le deții. Vezi unde ai fiorduri, goluri care trebuie umplute. Cu fiecare concurs nu faci altceva decât sa îți cartografiezi eul.
A trecut mai bine de o lună de la concurs. Am lăsat să dospească bine aventura, să privesc în mine, dincolo de primul strat superficial depus. A trecut suficient de mult timp și cred că pot privi obiectiv ceea ce s-a întamplat.
Să începem cu sfârșitul.
Stau pe marginea unei borduri cu o doză de bere în stânga, medalia de finisher în dreapta și folia de supraviețuire pe umeri. Dinții îmi clănțăne, corpul îmi tremura. Nu de la frig (erau peste 20 de grade), ci de la epuizare.
O singură întrebare îmi vine în minte: se merită?
Se merită orele de antrenament, focalizarea pe obiectiv, sacrificiile făcute pentru a alerga o distanță care pentru majoritatea oamenilor pare o inepție? Se merită cheltuiala, energia investite într-un eveniment de genul ăsta? Se merită să pleci departe de cei dragi pentru un vis?
Îmi vin în minte cuvintele lui Bukowski:
If you’re going to try go all the way…
Tocmai terminasem cel mai dur, lung, diferit, ultra de până acum. Fac asta de doi ani, alergare pe distanță lungă, dar astăzi am fost un începător.
Am fost surprins de propriul corp. Mi-au cedat cele mai puternice arme pe care le dețin. Mușchii și mintea.
Prima oară au cedat mușchii. Cvadricepsii mă dureau într-un fel neașteptat. Nu am avut crampe sau blocaje musculare. Doar durere atroce. Mintea a cedat după ce recuperasem 10 poziții și am aflat ca sunt “doar” pe locul 28. Asta m-a descurajat și am simțit că oricât efort aș face va fi în zadar. Obiectivul îndrăzneț de a termina în primii 10 e departe.
Astfel am renunțat la luptă. Locul a devenit ceva nesemnificativ. Am fost competitiv mai bine de jumătate din cursă și în momentul când trebuia să accelerez, mi-a murit calul. Momentul când trebuia să prind oameni din urmă s-a transformat în momentul în care am fost prins. Din vânător m-am transformat în vânat.
Și am lăsat pe toată lumea sa mă depășească fără sa le pun piedică.
Am cedat la km 81. De acolo au început gândurile: să renunț la alergare.
Tot ce am făcut până acum e suficient, îmi spuneam. Există multe alte activități mai plăcute și mai ușoare, care îi pot lua locul alergării.
La ce rost să mă chinui, viața e oricum grea.
De acum înainte mă voi axa pe altceva. Dans, gătit, iubit.
Astea erau gândurile ce mă invadau. Mai mult decât atât la CP-ul de la km 81 aflu că mi-am pierdut geaca de ploaie, care era în echipamentul obligatoriu și că voi primi o penalizare de 30 de minute la sfârșitul cursei. Asta era tot ce aveam nevoie ca să mă demotiveze complet.
Ultimul lucru ce mi-a rămas a fost să termin cursa. Față de timp și loc am rămas indiferent. Fie că terminam pe locul 11 sau 111 îmi era egal. Tot ceea ce era perste 14h30 la fel. Am mers ultimul maraton. Mi-a luat aproape 8 ore jumătate.
N-am alergat, dar în 8 ore jumate am privit în mine, m-am explorat și am încercat să înțeleg de ce fac asta și care va fi pe viitor forma ce o voi da acestui hobby.
Cursa până la km. 81 a fost una specifică de ultra.
- Start-ul fiind noaptea, mi-am intrat greu în ritm. Odată cu răsăritul mi-a venit și mie cheful de alergare;
- Am început încet și calculat știind că primii 80 de km au majoritatea diferenței de nivel, cu gândul să accelerez pe ultima parte;
- Am accelerat pe urcări și am călcat frâna pe coborâri. Coborârile au fost cele care mi-au pus capac.
- Nu am fost interesat de poziția pe care o ocup, până la km 71, când am întrebat pentru prima dată pe cel loc sunt. Am aflat că sunt pe 28 și asta m-a demotivat.
- Alimentația a fost perfect gândită de Gabi și destul de prost executată de mine.
- Mi-a lipsit mâncarea gătită și când ajungeam în posturi nu știam pe ce să pun mâna.
- Am depășit și am fost depășit, dar nu mă îngrijora. Asta e un aspect nesemnificativ când ești la începutul unui ultramaraton. Și când zic început, mă refer la prima jumătate.
Cursa în sine a fost o lecție importantă și mi-am dat seama că nu poți să o păcălești.
Oamenii chiar sunt foarte buni alergători și investesc mult timp în asta.
Pentru unii poate fi o dezamăgire un obiectiv neîndeplinit, dar dacă nici dintr-un ultra nu înveți că nimic nu e constant, ci că totul are suișuri și coborâșuri înseamnă că nu ești un elev bun.
Un ultim gând despre Transgrancanaria și concursuri
Imaginea de dinaintea trecerii liniei de finish e mincinoasă. Adevărată față a fiecărui finisher se vede la scurt timp după ce totul se încheie.
După ce adrenalina și senzația de împlinire a ceva fantastic trece.
Adevărata imagine a fiecărui alergător, după un ultra, va arăta oboseală, epuizare, fericire sau descumpănire, niciodată pe ambele.
