MIUT 2019 Povestea

Nu trebuie să atingi o stare de iluminare absolută să-ți dai seama că oamenii au nevoie, în esență, de lucruri foarte simple ca să fie fericiți:

  • mâncare,
  • o locuință,
  • iubire,
  • un scop în viață și
  • să simțim că trăim, din când în când.

Eu alerg ultramaratoane pentru că îmi dau un scop și mă fac să simt că trăiesc. În același timp cu fiecare ultra pe care-l alerg simt că se întâmplă două lucruri inedite:

  1. Sădesc în mine un copac de sentimente;
  2. cu prețul unei bucăți de trup, bale, muci și suflet pe care le las pe traseu;

E ca un troc. Ca si cand aș merge la brutărie  și i-aș spune brutarului că pentru bucata de pâine nu-l voi plăti ci îl voi face să râdă.

La mine schimbul e tocmai invers.

Ca să râd, în interiorul meu, să am parte de sentimente și trăiri, să mă fericesc prin alergare trebuie să dau ceva la schimb.

Ofer timp, sudoare, scrânșet de dinți și primesc amintiri, conversații cu mine care mă fac să evoluez. DA! tot eu dau, tot eu primesc.

Ultimele 40 de zile au fost ca un vis. În fiecare dimineață, când savuram „uma bica„ un shot de cafea, în drumul către piscina naturală sau către potecile unde urma să alergăm îmi venea să mă ciupesc să fiu sigur că nu visez.

Am ajuns în Madeira din dorința de a petrece un an pe o Insulă.

Pe oricare insulă din lume.

Mă gândeam să merg undeva prin Asia că mâncarea e ieftină și gustoasă dar nu aveau concursuri și era cam departe. În cele din urmă am ales Madeira că e mai familiară și nu aș fi putut să plec 365 de zile de la job. Am reușit să petrec mai puțin timp decât atât dar m-a fericit și m-a mulțumit asta.

Am venit nu doar să descopăr peisajele, mâncarea și alcoolul local ci să concurez la un ultramaraton: MIUT: Madeira Island Ultra Trail.

O alergare de 115 kilometri din Nord-Vestul insulei până în Sud Est.

Majoritatea românilor care au venit aici au fost fascinați de frumusețea peisajelor și greutatea traseului.

Am vrut să devin un localnic. Să petrec atât de mult timp pe insulă până ce oamenii care mă văd, să mă recunoască și să mă încurajeze după prenume. Au făcut-o, desigur, dar faptul că era scris mare Robert pe numărul de concurs a ajutat mult la asta.

După zilele petrecute aici știam potecile, ce voi mânca, câte calorii am să cosum în timpul cursei,  cum mă voi îmbrăca în caz de vreme bună sau vreme rea.

În plus știam satele, obiceiurile oamenilor și restaurantele unde se mănâncă bine în viața de zi cu zi, până la concurs. Înainte de start mă simțeam pregătit pentru că mă simțeam ca un localnic, ca la o cursă din țară în care știam că totul va fi bine.

Cu 3 zile înainte de cursă somnul meu a fost afectat. Nu puteam să ajung într-o stare adâncă de somn și dormeam iepurește, mă trezeam din oră în oră să verific dacă nu e startul în ziua respectivă, dacă nu l-am ratat cumva.

Startul nu a venit mai devreme. S-a dat, cum era stabilit, Vineri, 27 Aprilie la ora 00:00. Pentru mine, după fix 39 de zile  petrecute în Madeira. Asta mă face 0.036% Madeirez pentru că din cele aproape 11.000 de zile petrecute pe pământ 0.036% au fost în Madeira.

Am intrat ultimul în țarcul cu alergătorii mai rapizi și în 3 minute am plecat către Machico, peste munți. 

Nu am ocupat prima line din primul kilometru dar după 2 kilometri m-am găsit pentru câteva secunde în fața tuturor.

Pentru câteva secunde toată lumea putea să vadă că pe rucsacul meu scrie România și să își aducă aminte că au mai văzut rucsacul undeva, că eu sunt ăla cu pantaloni lungi de la UTMB.

Nu am vrut să ajung la un efect de „Zach Miller” și să mă rup pe la jumătatea cursei așa că am ținut contact cu primii dar în același timp m-am asigurat că nutriția funcționează. În plus era ciudat să fiu în fața lui Francois încă de la început. Ceva nu ar fi fost în regulă în universul ultramaratoniștilor.

KM 14 – FANAL:

Primul CP. Ajungem aproximativ 20 alergători în 3 minute. Eu m-am ținut de planul de acasă. Mi-am umplut un flask și mi-am pregătit batonul pe care mi-am propus să-l mănânc.

Pe prima coborâre grea și lungă, de circa 7km  am ajuns un grup de alergători printre care se afla și Francois. Ei stăteau ca băieții la povești.

Înainte de concurs mi-am propus să nu stau nici o secunda, după nimeni, să nu intru în ritmul nimănui că m-aș fi putut complace și aș fi pierdut secunde importante.

Așa că am încercat să-i depășesc. Apoi poteca s-a lărgit și am ajuns iar, vreo 6 alregători, cot la cot, adunați ca hienele în jurului lui Francois.

KM 21: CHAO DA RIBEIRA

Un alt flasc umplut și pregătit de o urcare de circa două ore. Una din cele mai lungi din cursă.

Urcare care are de toate:

  • trepte;
  • porțiuni alergabile;
  • curbă de nivel;
  • platou;
  • pădure;
  • pietre. Parcă nu se mai termină și alergători pe fiecare porțiune pe care să-i depășești.

Nu știam pe ce loc sunt dar cred că eram în top 10. Chiar înainte să scot un gel, de somn, m-am împiedicat și am picat ca un pui de găină în bot. Asta m-a trezit și a făcut să intre mai ușor gelul.

KM 30: ESTANQUINHOS

CP-ul unde vremea trebuia să fie extrem de urâtă. Să bată vântul, să ne înghețe, să ne facă să tremurăm, să ne epuizeze. A fost o noapte perfect senină în care puteai număra stelele de pe cer iar luna ne lumina pașii.

Nu am petrecut foarte mult timp în CP și am luat-o la vale doar cu un flask cu apă. Aveam totul la mine: geluri, baby food, batoane. Bateriile frontalei erau pe final și asta m-a încetinit puțin pe coborâre.

În plus aici erau treptele cele mai nasoale din concurs.

Erau nasoale pentru că erau inegale și treptele erau de fapt niște butuci rotunzi. Pe porțiunea asta am picat pe traseu, la antrenament. Aici mi-am calculat bine pașii, am redus motoarele și chiar dacă am pierdut 3 poziții am spus că mai bine voi recupera pe următoarea urcare. Ceea ce am și făcut.

KM 45: ENQUMIADA

Îți dai seama că un ultra e treabă serioasă când te gândești că ai alergat un maraton și mai ai încă două, sau trei, sau patru până la finish.

Alergam de aproximativ 5 ore 45 (cu 25 de minute mai slab decât mă așteptam, 12 minute în spatele primilor trei) și mă gândeam că mai am încă 60 de kilometri. Deci puteam recupera chiar și cele 12 minute dacă aveam energie. Dar planurile de acasă…

Ajuns în Primul CP unde mă aștepta echipa am adaptat planul de nutriție. Am mâncat foarte multe fructe și mi-a luat pachetul cu pentru următoare porțiune.

Urma o porțiunea unde trebuia să alergi dacă mai aveai forțe. Chiar dacă era urcare era mult mai accesibilă decât urcările de până atunci. Un fel de drumul de Vară de la Mălăielti – Omu. Curbă de nivel cu muntele în stânga și satele, abruptul în dreapta.

Aici simțeam că alerg bine, atât de bine încât am zis să îmi pun bețele la brâu, că mă încetinesc. Chiar dacă mi s-a părut mie că alerg bine nu am depășit pe nimeni, fiind tot pe locul 9.

KM 62: CURAL DAS FRAIRAS

Teoretic, jumătatea cursei. Este locul unde poți vedea cu cât sunt mai in față cei dinaintea ta.  Pentru că unii se îndreaptă către CP iar alții ies de acolo.

Eu mă îndreptam către CP, Tim Tolefson își continua traseul. Avea cel puțin 15 minute în fața mea.

Practic un Check Point unde îți reumpli bateriile mâncând și fiind primit de ehipa de suport. Eu am avut o echipă tare și de data asta. Au știut de ce am nevoie și s-au adaptat pe loc la toate cerințele mele.

Supă, suc de portocale, fructe + pachețel. La ieșire ni s-a verificat echipamentul: telefon, geacă de ploaie, folie supraviețuire.

Am ieșit din CP și pentru prima dată am luat un activator. În 30 de minute am depășit alți doi concurenți și mă gândeam că trebuie să continui să mănânc.

Pe porțiunea dintre PICO RUIVO ( km 80) – PICO AREIRO (km 87)  am avut cel mai mare „low” al cursei. Abia puteam să mai merg și să îmi înfig bețele în trepte, să-mi ridic piciorul ca să mai merg un metru.

Fie că a fost altitudine, fie că efectul cofeinei s-a dus sau nu mai aveam nici o moleculă de ATP în mine, cert este că m-am simțit epuizat.

În momentele de genul ăsta trebuie să fii conștient că nu musculatura e cea obosită ci fie nu ai calorii în stomac fie creierul e obosit și nu mai trimite semnale mușchilor ca să se încoarde. Poți îmbunătăți starea mâncând un gel, dând cu apă pe tine sau pur și simplu inspirând mai adânc.

Mi-am verificat buzunarele, am văzut că mai am 3 geluri și încă 8 kilometri până la următorul CP.

Iau un Gold Nutrition cu cofeină, nimic, mai iau un Spring Long Haul și instant am primit energie. Instant, de parcă aș fi fost lovit de un fulger energetic. În 3 kilometri am depășit alți 2 alergători ajungând pe locul 5.

CHAO DA LAGAO ( KM 87)

Ajung la penultimul CP cu asistență și știu că nu am nevoie de multă apă. Iau un flask căruia nu i se pune bine capacul iar după 2 km văd că am rămas fără apă & gelurile nu sunt în buzunarul unde ar trebui să fie.

Bag capul în pământ pentru că un alt alergător e la două minute în spatele meu și încerc să cobor cât de tare mă lasă unghiile.

Simt cum mi se umflă unghia mare de la piciorul stâng, în adidas, sub ea formându-se o bășică și la următorul pas se sparge. Îmi vine să mă opresc dar nu o fac. Continuu. „Doar nu am să mor de la o durere de unghie” deși nu mai aveam mult.

Nu am murit dar mi-a modificat stilul de alergare și cvadricepșii mi s-au tensionat cu fiecare metru coborât.

E bine că vine ultima-ultima urcare din traseu. E cu 26 de kilometri înainte de finish. O urc și aflu că merg destul de bine în ciuda faptului că nu am mai mâncat nici un gel și nu am mai băut nici o gură de apă de mai bine de o oră. Singura chestie ce am băgat-o-n gură au fost 2 pachețele de mâncare de bebeluși.

Uneori doar mental stăm prost însă ritmul de alergare e destul de bun. Așa a fost și în cazul meu.

POISO (KM 92)

De aici nu am mai văzut sensul cursei. Era doar o coborâre seacă și un plat la fel de plictisitor. Așa mi se părea atunci. În recunoaștere, cu câteva zile în urmă era una dintre cele mai faine porțiuni din traseu.

În concurs, pentru că sufeream, voiam ca totul să se încheie acolo și atunci. Nici un metru mai mult. Din fericire nu a fost după mine și nu s-a încheiat acolo. A mai trebuit să alerg încă două ore până la final.

Am știut că nu gândeam bine și mi-am schimbat aproape instant modul de a privi lucrurile.  Mi-am transformat gândirea din „of cât mai am de alergat” în „cât mai e atât mai e”, o să treacă și cei 15 kilometri, care au mai rămas, cum au trecut și cei 100 de kilometri până acolo. Cu răbdare.

Așa a și fost. Au trecut și ultimii kilometri, ultimele scări, ultimii metri. Am ajuns pe locul 4 cu o oră peste timpul pe care l-am preconizat. Asta înseamnă că am un motiv bun să mă întorc.

Acum sunt la piscina hotelului cu apa rece ca în ocean. Cele două pahare de proseco, regulamentare, au făcut să pară mai călâie apa.Sunt din nou recunoscător că am devenit mai bogat cu această experiență și că următoarea  poate să înceapă.

O și aud cum bate la ușă.

Ti-a plăcut articolul?
Mă poți sprijini pentru a scrie mai multe prin Patreon!
914 cuvinte înainte de MIUT 2019: De la Micro Obiective la Macro Obiectiv