Chiar și cei mai buni sportivi, oameni de afaceri chiar și înțelepții au fost învinși de el.
Este cel mai dur competitor. Îngenunchează pe toată lumea, fără discriminare. Nu tine cont de sex, culoarea pielii, ca ești inrovertit sau extrovertit. Nu există antrenament, nu te poți pregăti cum se cuvinte pentru el dar oare îl poți sfida?
Inamicul ăsta invizibil despre care bat apa în piuă e TIMPUL.
Am și un citat bun care sumarizează feeling – ul ce mă încearcă:
Orice mânz ajunge gloabă dar gloaba cal nu se mai face
Și mă uit la Sir Richard Branson. Și văd că oricât de multe chestii jmechere a făcut la viața lui (nu degeaba îi zice Sir.) tot are riduri și e bătrân. Pe scurt, e la un pas de a deveni o gloabă.
Cu toții suntem contra cronometru. De două lucruri suntem siguri în viața:
- Ne-am născut;
- Vom muri.
Suntem între start și finiș, fara să vrem, fară să ne dăm seama. Suntem intr-o competiție acerbă cu el, cu timpul.
Deși sună paradoxal și deja clișeic, oamenii au două vieți. A doua începe când îți dai seama că ai decât una. Când îți dai seama că singura resursă de valoare, pe care o deții și nu prea, e timpul.
Cum învingi timpul? Cum îl sfidezi? Cum poți fi cu un pas în fața lui?
Ei bine, nu poți. Că dă cu tine de pământ de nu te vezi. Dar ti-l poți face prieten.
Trăind la maximum, dăruind, iertând. Făcând toate astea începând cu tine.
Astea sunt sfaturi ce le auzi prin toate cărțile de gandire pozitivista si de la prietenii mai mult sau mai puțin apropiați. La orice colț unde crește dezvoltarea personală. Dar e atât de dificil că e atât de simplu să pui asta în practică și pot fi ușor de subestimat.
Eu am trois, drei, three, trei sfaturi mai practice prin care cred că poți sfida timpul.
Și nu e un fel de Evrika ci sunt chestii doar de bun simț.
TRĂIEȘTE PENTRU ACUM
FĂ COPII
CREZI ÎN DUMNEZEU.
Stau bine doar la primul capitol. Trăiesc pentru acum.
În marea majoritate a timpului fac ce îmi place. Adică alerg pâna îmi scuip plămânii.
Și lenevesc și citesc și scriu articole și fac de mâncare și trăiesc. Și sunt fericit cu asta. Cu lucrurile astea simple.
Dar stau rău ca dracu la celelalte două.
Ideea de a avea copii e atât de îndepărtată ca nici nu știu (se conturează puțin puțin) cum aș vrea sa fie mama copiilor. Dar nu cred ca ar trebui sa îmi fac griji foarte multe de asta. Oare?
Îmi doresc și eu o mica șatră dar nu știu cum o să fie procesul, cum o sa fiu ca părinte și ca soț și asta mă sperie puțin. Mă sperie pentru că nu am avut un exemplu bun de cum se cresc copii. Dar e o abilitate ce poate fi educată.
Iar de Dumnezeul meu m-am îndepărtat atât de mult ca îngerul meu păzitor e la 5 metri distanță. Și asta nu pentru că el e slab la alergare.
(doar are aripi. Ar trebui sa tina pasul) ci pentru că nu am mai spus o rugăciune de la ultimul examen.
Și dumezeul fiecăruia poate fi diferit. Nu e obligatoriu ca un dumnezeu sa semene cu al altuia.
Eu nu sunt neaparat un credincios tradițional dar am trăit fără niciun Dumnezeu în ultima vreme. Și asta nu e bine și ar trebui sa se schimbe.
Și nu e greu și stiu că e necesar să depun un minim de sacrificiu.
Va trebui sa port un dialog deschis cu Bărbosul care ne veghează. Sa mă deschid față de el ca și cum m-aș deschide față de un prieten bun dar pe care nu l-am văzut demult.
Ăsta va fi primul pas. Va face el următorii 100. Nu?!
Sper ca unul din ele e eternitatea. Un loc cald, pe un norișor.
Până atunci, n-am să stau într-un colț cu genunchii la piept așteptând să-mi vină rândul ci am să fiu într-o luptă și colaborare. Voi încerca sa-l transform din dușman în aliat.
Pe el. Pe timp.
Cred că ar trebui să o facem cu toții. Să nu zici că nu ți-am spus.
Robert.
