UTMB 2017 | Povestea

1. Locatie: Italia, Elveția, Franța;
2. Distanta:180km;
3. Diferența nivel: +10000m;
4. Data:  3 Septembrie;
5. Obiectiv: Sub 23 ore, top 10;
6.  Rezultat: DNF – km 139;

Astăzi am făcut plata pentru participarea la UTMB 2017. Astăzi a apărut și numele meu pe liste. 

Datorită rezultatelor din ultimii doi ani am fost privilegiat. Nu am avut nevoie de extragere, de loterie.

CUM ERA SĂ RATEZ PARTICIPAREA ANUL ACESTA?!

În secțiunea mea, de participant, stipula doar că trebuie să efectuez plata. Nu am avut banii la început și am crezut că am destul de mult timp să o fac, să finalizez înscrierea.

M-am înșelat. Nu am avut. Ultima dată, de plată, a fost 12 Ianuarie. Și mi-au dat peste nas închizându-mi posibilitatea de efectuare a plății. PANICĂ PANICĂ PANICĂ.

Le-am dat un email și le-am spus că nu se face asta, că trebuiau să îmi spună până când trebuie să plătesc. Ieșeam la cerșit dacă era așa urgent. BINE BINE BINE și mie-mi place să las totul pe ultima sută de metri.

Fix în 12 Ianuarie, organizatorii de la Ultrabug mi-au virat în cont 235 de euro.

Asta a fost premiul meu pentru că am câștigat anul trecut Ultrabug-ul. Defapt premiul cel mare a fost participarea la o cursă din Anglia, în anul 2016-2017. Un fel de minivacanță de o săptămână.

După ce am contactat organizatorii și le-am spus că nu pot ajunge, nu pot onora premiul, i-am întrebat dacă îmi pot acoperi ei taxa de la UTMB în schimbul excursiei în Anglia.

Ei au fost mult mai amabili decât mă așteptam și au spus că DA. M-am simțit foarte fain că am primit banii și că grija taxei n-o mai aveam pe umeri.

CÂTEVA CONSIDERENTE DESPRE TAXA UTMB

După CCC-ul din 2015 mi-am spus că eu voi ajunge la UTMB când nu va mai trebui să plătesc taxa asta. E o mizerie să dai atât de mulți bani din propriul buzunar.

Pe lângă faptul că e cea mai mare cursă de alergare montană din lume, un fel de olimpiadă, e fără îndoială și cea mai comercială. Asta împiedică pe unii să ajungă aici, însă pe majoritatea îi excită gândul ăsta, că sunt la start cu cei mai buni. Sincer, și eu am o mică erecție când mă gândesc că o să iau startul cot la cot cu idolii mei. Și pe unii din ei o să îi și întrec MuAha ha haa.

Pentru a nu plăti taxa și a nu avea nevoie de extragere există o portiță: trebuie să ai peste 850 puncte ITRA.

22 de participanți la UTMB 2017 au peste 850 de puncte. Eu am 823.

Mai există o posibilitate: să fii in primii 3 alergători din țară, în clasamentul ITRA. Eu sunt al 4 lea. După Zincă, Szablogcs și Pălici.

Așa că astăzi am plătit 235 de euro. Cea mai mare taxă de participare pe care am achitat-o, până acum.

Mulțumesc încă o dată Organizatorilor Ultrabug

Cursa e abia peste 9 luni dar trebuie să te organizezi cu cel puțin un an dinainte. E aproape la fel de greu ca organizarea unei nunți. Și un angajament la fel de mare.

Următoarea declarație e pentru EGO:

Cu punctajul meu am ajuns și pe lista favoriților. Sunt acolo al 37-lea. La CCC nici nu apăream pe lista asta. Eu zic că băieții sunt în pericol.

Sunt deasupra lui Sebastian Chaigneu (Locul  3 UTMB – 2011).

Cam atât despre UTMB.

Predau legătura Transgrancanariei.

Prolog #UTMB

Visez profilul cursei de un an de zile. Am parcurs cei 171 de kilometri în mintea mea de mai multe ori decât ar putea picioarele sã mă ducã în toată viața.

Cunosc rezultatele favoriților și stilul lor de alergare. Unii sunt mai buni fizic decât mine, alții mai puternici psihic. Unii pot manca mai mult (doar vreo doi cred) alții pot alerga cu calorii mai puține.

Unii aleargă și pana la 220 km/săptămână, alții au reușit sa urce pe Everest de doua ori într-o săptămână. Unii stau la peste 3000m altitudine și se antrenează cam toată ziua. Alții sunt ingineri, profesori, medici, oameni de afaceri.
Oameni normali pe lângă care ai putea sa treci pe strada și nici sa nu îi observi.

Fiecare are stilul propriu și povestea proprie.

Povestea mea e a unui băiat pasionat de munți, peisaje care îți taie respirația, de alergare și modul cum funcționează corpul cand e supus unor condiții extreme. Pasionat (si) de alimentație propice pentru curse ce durează și pana la 24 de ore.

Pe scurt îmi place sa alerg pe munte și sa mananc.
În nici 5 ani de zile am reușit sa ajung pe lista favoriților la unul dintre cele mai mari și grele concursuri de alergare din lume.

Sunt mândru de asta pentru ca totul a plecat și continua din pasiune.

Cursa va fi una legendara. Am văzut titluri ale unor jurnaliști care o numesc “cursa secolului”. Prevăd ca se va bate recordul și primii 10 vor ajunge în nici 30-40 de minute unul de celălalt.

Se va pleca tare și vor fi constant răsturnări de clasament. Pana când Kilian va prelua conducerea și nu o va mai ceda pana la final.

Eu voi fi modest prima jumătate a cursei. Voi fi în primii 30-40-50 de participanti. Asigurandu-ma ca mănânc totul, pana la ultimul gel.
Asigurandu – ma ca nu mă voi accidenta și ca pot accelera în a doua jumătate.

Cursa pentru mine va începe când va răsări soarele a doua zi. După aproximativ 90 de kilometri de alergare. Voi fi trecut de Courmayeur și voi admira un răsărit înorat. Ăsta va fi semnalul. Atunci mă voi activa și mă va preocupa locul, poziția, timpul. Voi evalua starea în care sunt și îmi voi ajusta obiectivul la cum mă voi simți.

Atunci îmi voi da seama cel mai bine.
Atunci mă voi gândi la mama și la prietena mea care sunt aici, în Chamonix sa mă susțină.

La fiecare antrenament și concurs la care am luat startul anul acesta.

Atunci mă voi gândi la fiecare mesaj ce l-am primit și gandurile pozitive ce ma vor ghida către Finish.

Atunci am sa încetez sa alerg cu picioarele și voi alerga cu sufletul.

Cursa – UTMB

Din cele 365 de zile ale unui an de pregătire au mai rămas 10 minute până la start-ul celui mai important concurs la care am participat vreodată. Kilian, omul care a urcat de două ori într-o săptămână pe Everest, legenda vie a alergării montane, este la nici un metru de mine distrându-se cu un facebook live pe care și l-a programat să-l facă.

Până și pentru el acest moment e unul tensionat dar are un mecanism de apărare – zâmbetul. El e doar unul din cei peste 200 de alergători fenomenali aflați la start. Pe nici 10 metri pătrați suntem 100 de alergători care ar fi pretendeți pentru  câștiga orice competiție de ultra din lume. Eu închid ochii și mă las dizolvat de moment. Mă las copleșit de un val de recunoștiință ce vine la fiecare start de concurs.

Am și de ce să fiu recunoscător. Sunt acolo cu mama și iubita mea, alături de cei mai rapizi alergători montani din lume. Îmi dau seama că-mi trăiesc visul. Sunt și eu unul dintre ei.

Nu a fost nicio numărătoare. Doar cineva a strigat din toți plămâni! Gooo! Și am plecat ca o legiune romană la luptă. Fiecare având lupta noastră. Dar cu un scop comun. Să închidem bucla din jurul Mont Blanc-ului cât mai repede posibil.

Start UTMB – Km 31 Les Contamines

La start, pe porțiunea de plat, înainte de prima urcare am încercat să mă bucur de atmosferă, să dau mâna cu locuitorii și susținătorii. Să mă uit la alergătorul din stânga, din dreapta poate îl recunosc dintr-un filmuleț de youtube sau de la altă cursă filmată.

Erau mari șanse să alerg pe lângă o legendă și să nici nu-mi dau seama. Nu am văzut nicio față comună însă am văzut, de-a lungul cursei, fețe pe care nu le voi uita prea curând. Cu unii am ajuns să împart aproape toată cursa, sau porțiuni importante din ea.

La kilometrul 4 vad un tricolor și mă încearcă un sentiment nou. Sunt obișnuit să alerg acasă iar aici când cineva te încurajează ți se pare ceva normal. În marea aia de oameni când vezi un steag de-al țării tale e ca și cum ai vedea un prieten care te înțelege foarte bine. E ca și cum ai vedea pe cineva din familie. Îi simți că sunt acolo pentru tine mai mult decât pentru oricare alt participant. Mă opresc, dau mâna cu ei și le mulțumesc pentru că sunt acolo.

Îmi continui alergarea într-o stare de zen absolut. Nu mă gândesc la ce urmează, la cât de greu o să-mi fie sau că voi alerga peste 20 de ore. Doar mă bucur de moment. Doar exist.

Trecem de kilometrul 8, începem urcarea. Susținătorii încă sunt pe o parte și de cealaltă a drumului. Atmosfera e incredibilă.

Am alergat cu piele de găină până ce am intrat în pădure, pe la kilometrul 14.

În 14 kilometri am trecut de toate fetele, de Pao Bartolo (câștigător TDS 2013) și de Jeff Browning (locul 3) Western States. Ceea ce îmi dădea speranțe.

Băieții cei mai buni și rapizi s-au rupt de noi dar aveam timp toată noaptea să-i întrec. Unul câte unul. Ăsta era planul.

Ajungem la kilometrul 21 – Saint Gervais

Aici ne așteaptă la fel de multă lume, ca la start. Apoi urcăm-coborâm niște delurețe prin pădure și printre niște case și înainte de a ajunge la km 31 ne-a plouat. Atunci am început să accelerez pentru prima oară în concurs, să văd cum reacționează corpul.

Am accelerat circa 4 kilometri, până în CP-oint.

Primul CPoint unde mă așteaptă mama, la km 31. Aici o găsesc dezamăgită de organizatori și foarte grăbită vrând să facă de toate. M-am îmbrăcat, am mâncat puțin orez (care nu mi-a picat bine) și am băut un redbull pentru a înfruna noaptea geroasă și umedă. Mi-am băgat muzică-n urechi și am reluat alergarea.

De aici a fost o urcare grea unde am avut prim-ul meu low. De obicei se întâmplă asta când dau de altitudine. Aici am ajuns la peste 2500 de m unde ne-a și nins. În vârf m-a luat puțin cu tremurat-ul și clănțănit de dinți dar am supraviețuit.

Am început să cobor și mi-am dat seama că merg foarte bine pe coborâre.

Ceea ce e un indicator bun pentru kilometri ce vor urma.
Fac slalom destul de rapid printre pietrele ninse, trec cu pași ageri peste pârâurile formate de aluviuni.

Câștig metru cu metru cu entuziasm și ajung la kilometrul 50 unde o ladă de portocale îmi fac cu ochiul. Mănânc vreo 10 bucați și apoi merg la supă. Apoi la cola și în cele din urmă îmi umplu flask-ul cu apă.

Ies din check-point si cu greu mă abțin să nu vomit de la cât am mâncat. Chiar și la 2 noaptea erau susținători aliniați pe două culoare. Incredibil. Unicul meu gând era să nu mă opresc și să vomit la un moment dat. Nu am făcut-o.

Am rezistat și apoi mi-am dat seama că toată ghiftuiala aia mi-a prins bine. Apoi am accelerat. Am trecut pe lângă Sebastien Camus ( locul 7 UTMB) pe care l-am recunoscut chiar dacă era noapte. Apoi l-am ajuns iar pe Jeff si am început să alerg destul de tare până în Courmayeur.

Între timp l-am depășit iar pe Pao Bartolo, pe un plat, pe David Laney (Locul 4 UTMB) chiar înainte de Courmayeur.

Faptul că am depășit băieți atât de buni îmi dă încredere că pe  viitor nu am mare lucru de făcut. Trebuie doar să mențin ritmul ce l-am avut primii 80 de kilometri. Chiar dacă asta înseamnă peste 20 de ore de alergare/săptămână, peste 200 de kilometri cu 10000 de parcurs nu înseamnă mare lucru când ai o motivație potrivită.

Ajung în Courmayeur (km 80) si accelerez puțin pe asfalt. Intru in Cp-point si ma schimb, mananc si ma las filmat de către Joe Grant (Locul 2 Hardrock) care nu alerga ci avea un microfon în față și comenta situația. Am stat circa 15 minute aici dar tot am fost pe grabă.

Mă interesez de primii care sunt cu peste o oră înaintea mea, mă interesez pe ce loc sunt (circa 30) și am plecat. După nici 30 de secunde mă opresc să imi iau geaca pe mine ca tremur de frig și epuizare. O văd pe Andra și încep să alerg. Sunt puțin dezorientat de slalomul din Courmayeur dar păstrez traseul și ajung pe drumul potrivit.

Încep să urc și simt din ce în ce mai tare că mi se face rău. Mă dezbrac iar și parcă vântul ce trece prin tricou îmi face bine.
Se termină și urcarea și BAM! SE LUMINEAZĂ!

Ăsta e semnalul că trebuie să dau tot ce pot.

Am așteptat răsăritul ca pe o goarnă de declanțat atacul.

Ăsta era trigger-ul meu.

Am vomitat și m-am activat.

L-am depășit pe un alergător de la Hoka cu care m-am tachinat toată cursa și apoi pe legendarul Sage Canaday. Asta era un semn că planul meu funcționează. Mă așteptam să depășesc alergători care au început tare.

Că se vor tăia. Ajung la Arnouvaz și îl depășesc și pe Jason Schlarb (Locul 1 alături de Kilian la Hardrock 100);

Mă alimetez cât de cât și sunt confortabil psihic pentru că traseul imi e cunoscut .

Mai aveam 60-70 kilometri până la final. Puțini.

Comparabil cu cei 110 pe care i-am făcut deja. A urmat cea mai grea urcare a cursei. Peste 2500 de metri, frig, ceață și lipsă de energie. Durerile au început să apară prin tot corpul. Strâng din dinți și dau din bețe.

Echipamentul își face treaba și-mi ține de cald. Urma să accelerez dar parcă tot ce-mi doresc e un loc călduros și o față cunoscută. Văd turiști cu rucsaci în spate și-mi imaginez că sunt în Carpați și că toți turiștii sunt Români.

Mă ajută să trec mai ușor peste greutăți și să-mi fie mai ușor.

Asta-ți dorești câd îți e greu. Viață simplă, și să-ți fie ușor.

Când îți e ușor și ai viața simplă îți e greu să te bucuri de asta.
În ciuda durerilor cobor și văd concurenți cu cvadricepții făcuți praf. Abia pot să pășească.

Trec pe lângă ei cu un aer de superioritate gândindu-mă că trebuie să fii prost să ți se întâmple asta. Trec pe lângă un spaniol, pe lângă un japonez și accelerez.

Nutriția, cu excepția dății când am vomitat, a mers excelent. Fiecare gel a intrat parcă direct în sânge. Fiecare baton (mulțumesc Radu Milea) mi-a potolit foamea exemplar. Iar izotonic-ul a fost doza în plus de carbohidrați de care aveam nevoie.

Mai bag un gel și continui alergarea. Un fotograf îmi spune că mai am 2 kilometri pânp la La Fouly unde așteptam filmulețele. Aici acum 2 ani m-am băgat sub un robinet cu apă rece și am accelereat. Acum doar mă uit la ecran-ul care avea lag. Mă apucă un sentiment de mulțumire pentru cei care mi-au făcut filmuleț și pâș pâș ies pe ușa cortului.

Știam că vine o porțiune alergabilă și am dat drumul la pas. Prind 2 alergători în 20 de minute și aflu că sunt pe locul 22. Îmi ud cvadricepșii pentru că au început să mă doară dar nu mă las. Acum trebuie să țin ritmul. Nu mai am mult până la finish și nici măcar 10 km până la Champex-Lac unde mă va aștepta drop-bag-ul plin de bunătăți.

Alerg-alerg și mi se pare incredibil că pot ține 04min30sec/km. Nu mă gândeam că asta mă va costa mai târziu în cursă.

Ajung la Champex-Lac obosit și amețit.

Întreb de drop-bag și DEZASTRU.

Aflu că nu e niciun bagaj acolo. Că de vreo 2 ani nu mai e zonă de drop-bag. Întrebarea ce e în capul meu e…Eu ce mănânc de acum înainte?

Îmi iau o pauză să încep să gândesc rațional. Nu reușesc să mă dezmeticesc și cea mai bună soluție a care ajung e să îmi iau câteva batoane și un flask de cola.

Ies și mi se verifică echipamentul obligatoriu pentru a 3-a oară.

Anchilozat, reiau alergarea. Era iar asfalt si parcă mă mișcam cel mai greu de până acum. Pentru prima dată în cursă am început să îmi fac griji de starea mea de sănătate, de faptul că nu voi ajunge la linia de finish. Întrebam cât e ceasul pentru că la al meu s-a terminat bateria, semn că voiam să se încheie cât mai repede.

Începe urcare și să ningă. Pentru luna Septembrie e ceva neobișnuit. Pentru mine e ceva neobișnuit să mă gândesc cât de greu e. Așa și trebuie să fie. De asta sunt aici. Să fie greu și să-mi întrec limitele.

Trebuia să acclerez. Să le fac adversarilor să le fie teamă. Nu am putut. Am eșuat în planul meu.

Ajung la km 134 și încep să mă îmbrac și să mă gândesc la ceai, la abandon și la cei dragi care mă așteaptă în Trient. Am stat mai mult decât trebuia la La Bovine. Am cedat fizic și psihic. Am cerut ceai și m-am îmbrăcat. Am povestit cu voluntarii de primii clasați și de Chamonix.

Le-am spus că voi abandona în Trient și asta a fost. M-am ridicat de pe scaun iar pașii mei erau de 20 de cm. Nici mai mari nici ai mici. Abia puteam să merg. Eram amorțit. Singura cale de scăpare au fost bețele care le-am agățat de rucsacul instinct. Ele m-au ajutat să parcurc 5km în 3 ore. În ploaie, noroi și frig.

Am fost ca un veteran de război care se întoarce acasă prin noroaiele pe care le-a parcurs cu entuziasm la dus dar acum trebuie să le parcurcă cu dispreț și un sentiment de înfrângere la retur.

“Acasă”, la Trient mă aștepta mama și Dinu. Cu ei  Tibi.

Am să închei povestea brusc. Pentru că așa s-a încheiat și cursa mea. Așa apar lucrurile la care nu te aștepți.

Însă la final nu am să pun un singur punct ci trei puncte, semn că povestea, mai devreme sau mai târziu se va continua.

…

Ti-a plăcut articolul?
Mă poți sprijini pentru a scrie mai multe prin Patreon!