maraton7500

PROLOG

 

Povestea cursei noastre de la Maraton 7500 nu e una spectaculoasă. În alergare, spectacolul se dă deseori pe pistă. În munți, la un ultramaraton, spectacolul e în interiorul fiecărui alergător.
Spectacolul de care am avut parte și ceea ce mi-a făcut pielea de găina a fost imaginea norilor, coborând pe Jepii Mari. De parcă totul era un ocean alb și noi alergam către el.
Piele de găină am avut când am conștientizat că suntem acolo, că alergăm și că planul nostru de la începutul anului se îndeplinește.
Spectacolul a fost în momentul când câțiva stropi de ploaie ne-au udat pielea, tocmai când aveam cea mai mare nevoie, la urcarea pe Bucșoiu și norii se mișcau în jurul nostru ca într-un dans modern.
Inima mea a tresărit ca la un spectacol de fiecare dată când am ajuns la Vf. Omu sau alt checkpoint. Când oamenii ne strigau pe nume, când ne băteau pe spate sau dădeam mâna cu ei, când ne încurajau, când au fost alături de noi cu fiecare gest.
Am avut furnicături în susul și-n josul coloanei când am realizat că putem alerga sub 16 ore și mai aveam doar 7 kilometri până la finish.
Totuși nimic, dar nimic, nu se compară cu trecerea liniei de finish în sprint, cu cel cu care ai împărțit suferința timp de atât de multe ore.

ECHIPA

 

Disciplina. Punctul comun pe care l-am avut eu și Daniel. Alături de modestia lui, asta admir cel mai mult la el. O scurtă privire către contul lui de Strava și-ți vei da seama la ce mă refer.
Disciplina lui în cursă, față de ritm, față de nutriție, față de mine, e lucrul ce face să-mi scot pălăria în fața lui.
Nu cred că în momentul de față aș fi putut face o echipă mai bună cu cineva pe care-l cunosc.

CURSA

 

Ceasul e pus să sune la 05:02. Mă trezesc înaintea lui, la 04:45. Deși cam totul e pregătit de seară mă găsesc că mai sunt 15 minute până la start și eu încă nu am mâncat.
Am amestecat un avocado pisat, o banană, o nectarină feliată, fulgi de ovăz, iaurt grecesc și niște fructe de pădure primite de la Sebastian. Haleam și mă gândeam dacă am tot echipamentul în rucsăcelul de la CompresSport@Romania care pare mic dar s-a dovedit foarte încăpător.
Vremea părea că va ține cu noi. Doar câțiva nori care s-au pus între noi și soare. Asta era un lucru bun că nu aveam să alergăm cu soarele în ceafă.
Cu 5 minute înainte de start, mergem la verificarea echipamentului și la ocuparea unui loc cât mai în față. Lucrul interesant e că la Start, la competiții, nu ne așezăm cu toții cu aceleași șanse și așteptări. Unii vor să termine cursa, alții să termine printre primii și să doboare recorduri.
Noi am plecat cu gândul să facem o cursă bună. Nu mai bună față de cei aflați acolo, la start, ci mai bună decât toți participanții de până atunci. Gândul nostru, încă de la start, a fost la record. Ni-l doream ca finalul zilei să ni-l aducă. La fel cum un copil își așteaptă bicicleta după ce a învățat un an întreg și a luat premiul I așa doream ca după un an de pregătire să primim un rezultat satisfăcător.

Start – Valea Stânii (Cp.1)

 

La start am avut emoții mari. Picioarele îmi tremurau dar eu am dat vina pe frig. După ce am alergat primii 500 de metri toate emoțiile au trecut și zâmbetul mi s-a întipărit pe față. Zâmbeam la fiecare comentariu al echipelor de lângă noi cât de relaxați eram deși urma să ne înfruntăm propriile temeri.
Zâmbeam pentru că știam cât avem de alergat, câte lucruri urma să mâncăm, zâmbeam căci aveam în față o altă zi pe care am dedicat-o alergării.
Mă făcea să fiu puțin introspectiv gândul că suntem prinși cu toții între Start și Finish. Fie că suntem conștienți de asta sau ignoranți. Fie că recunoaștem fie că nu. Cât timp petrecem, cât de bine ne descurcăm, depinde doar de noi.
Nu mă refer la un maraton sau altă cursă ci la ceva mai greu numit „viață”.
7500-le nu e pentru cei începători și ignoranți. Nu e pentru cei care petrec cel mult o săptămână pe an la munte în echipament neadegvat. Nu e pentru cei care nu acordă atenție chiar și celui mai mic detaliu. Nu e pentru cei care nu sunt obișnuiți ca mușchii să le ardă de la urcări și să-i doară de la coborâri. Nu e pentru cei care își pierd nopțile în cluburi weekend de weekend.
Este pentru cei care preferă o zi în pădure mai degrabă decât o zi printre blocuri. Este pentru cei carea își cunosc corpul. Este pentru cei care știu ce să îmbrace și când ce să mănânce și cât în timpul efortului. Este pentru cei care chiar dacă au terminat prematur, revin de la an la an să înfrunte “balaurul”. Este pentru cei care consideră călătoria mai importantă decât destinația.
Este pentru cei care apreciază efortul celor care nu aleargă pentru ca ei/noi să ne petrecem o zi făcând asta. Este pentru cei care petrec până și nopțile dormind în natură. Este pentru obsedații detaliilor. Este pentru amatorii de suferință. Este pentru obsedați, fanatici și sectanți ai alergării.
Partea fericită a poveștii e că majoritatea participanților am fost în a doua categorie și nu doar eu ci fiecare persoană care a luat startul și-a dedicat o zi din viața asta finită, pentru a fi în natură, pe munte și a-și împinge limitele și asta mă făcea să zâmbesc.
Am început să mănânc devreme, conform planului. După 30 de minute eram la asfaltul care duce la Piatra Arsă. Am trecut peste el și am intrat pe valea cu pârul buclucaș care mi-a pus piedică acum 2 ani.
La primul check-point scoat fișa, primim ștampila și văd că suntem în sub 50 de minute acolo. Îmbucurător. După urcare, ajunși la cota 2000 văd pentru prima dată pe ziua respectivă cât de jos sunt norii. Ca o mare albă ce se întinde la picioarele noastre. Primul gând e să-ți iei viteză și să plonjezi în ea.

Știi sentimentul ăla când sari de la o înălțime sigură într-o apă de adâncime potrivită?

Așa mă simțeam când coboram la vale, către marea de nori, de la cota 2000 la 1400.
Coboram fără să ne forțăm mușchii foarte mult.
Eram de o oră în cursă. Urma să alergăm pentru următoarele 15, în cel mai bun caz. Prima jumătate e de menajare. Nu te avânți pe coborâri, nu-ți lași pulsul să crească prea tare deși Doamne ce poftă aveam să alerg.
La 1400 norii ne-au îmbrățișat cu răcoare. Era atât de bine și confortabil. Urcările mi se păreau alergabile și mâncarea intra foarte bine. Iarba udă ne reîmprospăta musculatura.

Valea Stânii -Piatra Arsă (Cp.3)

Ajungem în Cp.2 fresh și foarte repede. Începem urcarea și rampele mi se păreau mai alergabile ca niciodată. Încep un dialog cu Daniel legat de câteva statistici ale cursei. Distanță, timp, diferență de nivel.
Deși eram la început stăteam bine cu toate și mă simțeam de parcă abia am luat startul.
Urcăm fără peripeții, dar cu un peisaj în spate demn de a fi pictat către Piatra Arsă.

Piatra Arsă – Peștera (Cp.6)

În Piatra Arsă ne așteaptă Radu C. cu orez și îmbărbătare. Îmi umplu fălcile cu orez, îmi uit bețele, dar mi le aduce Radu și sunt gata de coborâre. Coborâm pentru a doua oară în Marea Albă. Cu grijă și menajare.

Știi cum e să ajungi acasă și când treci pragul ușii cineva să te primească cu un zâmbet și o îmbrățișare?

Așa m-am simțit eu cu aproape fiecare check-point la Maraton-ul ăsta. La intersecți dintre Jepii, în Cp.4 persoana care ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze, a fost Emanuel. Ne-a dat ce a avut el mai bun în post. Mere, halva, banane, izotonic, apă.
Și-ar fi pus și sufletul pe tavă dacă l-am fi cerut.
Ne umplem buzunarele, bidoanele și burțile și începem urcarea către Babele. Planul nostru, de la antrenament, a fost să facem urcarea asta într-o oră și 30 de minute.
Soarele era în spatele nosturu, norii nu ne mai protejau și transpiram mai mult decât ne-am fi dorit. Eu am profitat de fiecare pârâu să mă răcoresc, de fiecare colț de stâncă să mă folosesc de mâini, de fiecare priveliște să fur câte un peisaj și să-l arhivez.
Deocamdată căldura nu mă deranja. Daniel ar fi preferat ploaie.
Deși am avut impresia că am urcat greu, am făcut urcarea conform planului, ca la antrenament: 1h30. La Babele, bem apă, facem o poză și începem să coborâm cu gândul la prima urcare.

Peștera – Gura Diham (Cp.8)

Ajungem în tabăra de bază cu 25 de minute mai bine decât recordul cursei. E un lucru îmbucurător dar asta nu înseamnă nimic având în vedere că nu am făcut nicio urcare până la Omu și mai aveam 3.
Acolo, am mâncat pepene și halva combinație ce nu ai mânca în viața de zi cu zi dar uneori, în timpul cursei mâncarea combinațiile cele mai puțin populare se dovedesc potrivite.
Am stat circa 4 minute și ne-am încărcat bateriile considerabil. Aici plănuiam să-mi schimb tricoul cu unul mai subțire, să-mi schimb șosetele pentru un mic refresh dar aș fi pierdut timp și nu eram chiar așa avariat.
Pe Valea Ialomiței a fost cea mai călduroasă parte a cursei. Puțină zăpușeală care te scoate din ritm și ne-a încetinit. Am ajuns la Omu cu 10 minute mai târziu decât plănuiam. Acolo Andrei-Doru ne-a așteptat cu ceea ce aveam nevoie. El ne-a cărat pachetele în punctul strategic. El a fost omul nostru de suport și-i datorăm cel puțin câte o bere pentru fiecare pachet pe care l-a cărat.
Ajunși la 2505 am mâncat puțin orez și am luat preventiv o fiolă de magneziu.
Până în Bușteni, pe Valea Cerbului, ne-am dat seama că preferăm urcările. Coborârile, în viteză, sunt mult mai dureroase decât urcările. Cvadricepșii erau încordați ca maxilarul unui aligator când sfâșie un vânat. Încordați și dornici de un moment de relaxare.
Ajuns în Cp la Gura Diham, am mâncat 3 mâini de piersici feliate. Mi s-au părut zemoase și gustoase. Cu fiecare înghițitură oftam cât de bune sunt. Simțeam cum fiecare celulă din corpul meu se hrănește și se hidratează și nu m-am gândit că ar putea să fermenteze în stomac. Am evitat în schimb roșiile din motivul ăsta.
Ne îndreptăm către cea mai grea urcare din concurs, cu oprire la Poiana Izvoarelor și Prepeleac. Mi-ar fi plăcut să alergăm mai mult pe porțiunea asta, până la Poiana Izvoarelor dar în schimb am mâncat bine. Mai bine decât la antrenament căci știam ce ne așteaptă.
De asta sunt bune antrenamentele pe traseu. Să te cunoști cum reacționezi înainte de o urcare și să încerci să previi imprevizibilul. Să mănânci preventiv, să bei mai mult sau pur și simplu să reduci din ritm.
Eu am mâncat o ciocolată întreagă la Poiana Izvoarelor și am băut un redbull mare la Prepeleac. Cofeina și zahărul din sânge nu m-au lăsat să mă moleșesc de la altitudine unde corpul are nevoie de o doză mai mare de glucide. Eu simțeam furnicături în picioare că aș fi putut trage foarte tare de ele.
Norii din jur erau în armonie cu starea mea interioară. Se mișcau în jurul nostru ca sângele mele în vene. Aveau o viteză incredibilă și noi parcă ne lăsam purtați de ei.
Natura a făcut ca ritmul să fie unul susținut chiar dacă după 50 de km și mersul accelerat poate fi obositor și mulțumitor.
Cu 300 de metri înainte de a ajunge pentru a doua oară la Omu, m-a apucat foamea.

Știi sentimentul ăla când nu mănânci dimineață, te prinde prânzul și nu te mai poți concentra pe nicio activitate până nu halești ceva?

Ei bine așa mă simțeam și eu cu 300 de metri înainte de cabană. Simțeam că nu mai pot face un pas de alergare. Ceea ce m-a salvat a fost orezul cu ciuperci și legume care a fost mai bun decât o pâine caldă pentru un flămând. Orezul cu ciuperci și legume a intrat perfect. Am mai luat un booster ca desert și am fost pregătit să alergăm la vale.

Omu (2) – Ref. Ciubotea (Cp.11)

De aici cine mai poate, pe cine-l țin picioarele și psihicul, cine s-a menajat, cine a mâncat și a băut bine în cursă, cine nu are beșici, crampe musculare sau alte dureri, poate să accelereze, să înceapă să alerge și să câștige minute bune.
Coborârea către Ciubotea prin Vârful Scara mi-a arătat că Maraton 7500 e vorba despre 3 sau mai multe coborâri, mai mult decât 3 urcări la Vf. Omu. Pentru urcări trebuie să ai un psihic puternic, să înduri 3-4 ore dar pentru coborâri fizicul te ajută sau te lasă.
Genunchii, gleznele, mușchii. Chiar și mușchii feței îți lucrează la coborâre.
Personal credeam că nu mai ajungem la Salvamont să mâncăm supa care ar fi trebuit să ne dea un refresh. În cele din urmă am ajuns și supa era la temperatura potrivită. Tare m-aș fi supărat dacă supa ar fi fost fierbinte.
Unul dintre cele mai frustrante sentimente e să-ți fie foame și ciorba să fie fierbinte. E bine că cineva ne-a pus-o la răcit, cineva știa că vom ajunge. Cineva ne-a zâmbit din prag, în moment ce noi intram pe poartă. A fost soția lui Emanuel care în postul 4 a fost la fel de ospitalier.
Până în punctul ăsta nu băusem izotonic și cu excepția redbull-ui de la Prepeleac și a mierei+cafea nu consumasem multă cofeină. Aici la salvamont mi s-a făcut o poftă de izotonic ca de-o înghețată într-o zi caniculară.
În post nu aveau dar mi-a dat Daniel o pastilă efervescentă pe care am adăugat-o în apă și ca prin magie, aveam izotonic. Prima gură a fost ca prima gură de pepene după o alergare lungă.
După ce ne-am luat acțibildul de mai jos am început ultima urcare. Eu mi-am scos telefonul și m-am uitat cam cât urma să facem până în vârf. Circa 2h30-2h40 și vom ajunge pentru ultima dată pentru ziua aceea la Vf. Omu.
Personal, mi s-a părut cea mai grea urcare din cele 3.
Poate pentru că a fost ultima, poate pentru că mă așteptam să se termina mai repede, poate pentru că rezervele de mâncare se epuizaseră, poate pentru că am ajuns iar la altitudine și rezervele de glucide se terminaseră. Nu am idee.

Ai fost vreodată atât de bolnav să îți dorești să stai doar în pat, și să ai impresia că statul în picioare e cel mai solicitant efort?

 

Asta simțeam când am intrat în cabană pentru a 3-a oară. Din cauza altitudinii eram slăbit și înfometat. Am amestecat piersici cu pâine și slănină și le-am băgat pe toate în gură. Fălcile îmi erau pline iar Daniel a spus să mergem.

Omu (3) – Finish

 

Cum am ieșit din cabană, m-a apucat tremuratul că era vânt și ceață și cu mult mai puține grade decât la amiază. Abia puteam să respir având gura îmi plină de mâncare. Mi-am eliberat căile respiratorii impingând mâncarea în lateral. Între dinți și obraz.
Tremuram, alergam, respiram alert și încercam să mănânc în același timp. Mi se părea destul de greu dar cu fiecare pas parcă mă descurcam mai bine.
Daniel a prins aripi pe ultima coborâre și până în Poiana Guțanu ne întărâtam unul pe celălalt.
În Poiana Guțanu ajungem după 40 de minute. Timpul nostru era de 14 ore 50 de minute. Mai aveam cam o oră și zece minute să ajungem sub 16 ore. Atunci ne-am activat.
Am turat motoarele cât am putut. Nu mai aveam pe ce să “dăm vina”. Căldură nu mai era ca să ne moleșească. Ploaie torențială nici vorbă, poteca numai bună de alergat, era ultima bucată deci nu mai ne ofeream motivul menajării.
Daniel îmi spune să ne facem calculele când ajungem în Strunga. Eu merg înainte să pun ștampila să scot frontalele și când ajunge îl anunț că mai avem 30 de minute și scoatem sub 16 ore.
El este mai încrezător decât mine că vom reuși. Începem să alergăm la vale. Uit de cele două beșici de la degetele mici, de faptul că am adidasul stâng rupt sau alte inconveniențe. Planul era să mă țin cât mai aproape de el și să îl încurajez să alergăm cât putem de tare.
Am crezut că putem să scoatem sub 16 ore până în momentul când am ajuns la asfaltul de la schit. Aici ceasul ne arăta 15 ore 58. Era imposibil să alergăm circa 500 de m în 2 minute cu panta de dinainte de finish. Atunci am căzut de acord că atât am putut. Asta este tot ce am dat noi mai bun pentur ziua respectivă.
Ultimii 500 de metri i-am petrecut vorbind și împărtășindu-ne gândurile. Dacă e mulțumit, dacă puteam mai bine, dacă…până ce ne-am găsit pe ultima sută de metri, la propriu și atmosfera de la finish ne-a îmbiat să sprintăm cu ultimele forțe.
O poveste adevărată din Alpi
Cel mai BEN antrenament de ultra.