Ultrabug 2016
De obicei aventura către un concurs de alergare montană începe odată cu drumul pană la locul de start.
 
Am plecat din Brașov către Ploiești cu trenul, apoi împreună cu Dinu Turcanu, Luiza Loloiu și Sebastian Chiriac si Fiatu’ am călătorit circa 7 ore pana în Fundul Moldovei.
 
Din fericire nu am avut parte de peripeții neașteptate. Doar cod portocaliu de ploi și vânt și drumul național inundat. Însă pentru zona Moldovei e doar o zi obișnuită de joi.

 
Cazarea a fost la Pensiunea Viorica (***). O camera cu pat matrimonial pentru mine și Sebastian. Strict ce ai nevoie: un pat, un frigider, un dulap și o baie.
După ce ne-am întins toate ultraboarfele prin camera ea s-a micșorat brusc. Am ajuns destul de târziu (23:30) și ne-a rămas timp doar ptr. a ne îmbracă în șortul de somn și a adormi pe poveștile spuse de Sebastian.Omul ăsta are una dintre cele mai rare calități.
Poate povesti și pe jumătate adormit.
 
Vineri – ziua cu 42 km
Ne trezim dimineață pe la 06:30. Sebi Dinu și Luiza au comandat micul dejun eu am mancat niște cereale cu lapte. Nimic fancy sau neobișnuit. Era doar o alta zi când urma sa alerg un maraton.
 
Ce-i drept e copleșitor sa te gândești încă de dimineață “pfiii astăzi am sa alerg un maraton. Adică din Petroșani pana la Hateg/ Brasov pana la Azuga. Dar nu pe sosea ci știu eu o poteca”.
 
Asa ca prefer sa îmi păstrez gândul ăsta chiar înainte de start. Și sa-mi (mai) spun: “e prea târziu ca sa te mai răzgândești. Dacă tot ești aici da ce ai mai bun”.
 
Și asta am încercat sa fac. Sa dau ce pot într-un mod inteligent. Tot ce pot dar menajat.
 
Cum vine asta? Pai sa alerg toată cursa în zona de confort fără obiectiv de timp sau loc. Sa trag de mine și sa nu fortez prea tare. Sa transpir dar sa imi păstrez resurse. Sa am un pace constant dar sa nu mă grăbesc.
 
Am fost un fel de mâța a lui Scrodinger. Am alergat dar nu prea, în același timp. Am făcut un maraton cuantic.
 
Sau asta îmi place sa cred. Căci totuși la final am avut dureri și m-am simțit obosit. Am fost flămand și slăbit. Ar fi trebuit sa fiu obosit și odihnit ca doar am alergat și mers. Însă chiar dacă “m-am menajat” tot am avut daune colaterale.
În fine. Deja algoritmul ăsta mă obosește.
Cursa în sine a fost spectaculoasă. Ca o simfonie. Doar ca muzica nu a iesit din instrumente ci Noroiul, apa, ploaia, verdele crud al pădurii, norii leneși ce se ridicau cu greu de pe coroanele copacilor, localnicii, animalele lor, au făcut un concert cu un ritm aparte.
 
Melodia lor Îți ajungea, prin picioare direct în amintiri. Se arhiva automat și ireversibil.
 
Sunt profund îndatorat picioarelor mele. Prin ele am reușit sa îmi creez cele mai faine amintiri, inclusiv aici. Cu ocazia asta le mulțumesc.
 
Cei 42 de km au fost pe poteci înguste, pe poteci late, pe forestiere de mașină pietruite, prin curte pe la oameni, prin pășuni și pădure. Au fost 2 urcări la inceput și doua către final.
Diversitatea traseului și porțile pe care trebuia sa le închidem după noi nu ne-au lăsat sa ne plictisim. Nu are cum sa nu îți placă asta.
Totusi. Cel mai mult mi-au plăcut ultimii 6 km. Defapt tuturora ne place finish – ul. Dar pe ultima coborâre am avut parte de o poteca chiar la marginea pădurii iar în fata era satul înconjurat de munții pe care am alergat și o linie de finish.
 
Ce îți poți dori mai mult de la o zi de vineri?
 
Am terminat cursa în 3h54. Un timp Bun(icel).
 
Imi place sa cred ca timpul de finish e cadoul meu pentru traseu. El mi-a oferit experiența, traseul, peisajele, eu am încercat sa ofer rezultatul.
 
Poate recordurile asta reprezinta: un schimb rezonabil intre alergător și natură.
 
După cursă a urmat “doftoria”. Linsul rănilor, îngrijitul gioalelor și al corpului. Singura care nu coopera era mintea. Ea tot îmi spunea ca mă dor mușchii picioarelor și tendoanele lui Achile. Dacă as fi putut ignora gândul ăsta ar fi fost perfect. Dar nu poți face asta atât de ușor.
 
Am mâncat bine și ce trebuie. Proteine ptr recuperare, mancare pentru pofte.
Apoi un somn de circa 7 ore.

 
Sâmbătă -ziua cu 50km.
 
Iubesc noaptea și somnul pentru ca sunt cel mai bun medicament împotriva durerilor. Fie ele fizice Sau spirituale. Deseori mi s-a întâmplat sa adorm cu o durere și sa mă trezesc ca nou, apt de antrenament. În același timp somnul este cel mai bun antidepresiv.
 
Chiar dacă am mancat, am făcut streching și masaj, am dormit suficient și bine, dimineață, tendonul lui achile mă durea de abia am putut sa calc pe el. Nu mă plâng eu în general dar chiar asta simțeam. O durere cu fiecare pas.
Indiferent cât de bun alergător ești când ai un disconfort, ți se anulează toate calitățile fizice. Mai ramai doar cu prezenta de spirit și atitudinea.
 
La start abia am putut sa fac o încălzire de 5-7 minute. Am fost puțin îngrijorat căci (nici) nivelul meu de energie nu era foarte ridicat.
Cei 50 de km au început cu 8 de asfalt unde mi-am încălzit puțin mușchii și articulațiile. Apoi a urmat (o alta) porțiunea de trail, asemănătoare cu cea de care mă îndrăgostisem cu o zi în urma.
E frumos ca poti iubi mai multe bucati de peisaje si nimeni sa nu fie gelos. Nimeni sa nu sufere ca esti un poligam al naturii.
 
Nu mai ploua și totul părea mai uscat. Verdele a devenit foarte crud, soarele se zarea printre copaci.
Totul a devenit varianta premium, mai alergabila.
 
Doar nivelul meu de energie se lasă așteptat. L-am activat cu foarte multa miere și cofeina. La km 28 am început sa accelerez și sa mă distantez de băiatul cu care am alergat pana atunci. Apoi ultimii 20 de km au trecut relativ repede.
 
Am ajuns la finish cu un sentiment de satisfacție imens ca am reușit sa strâng din dinți și sa alerg o distanta puțin mai de mare decat cea de ieri.
Nu mi-a fost ușor. Am avut dureri și a trebuit sa trag de mine. Zona de confort am lăsat-o la km 28. Am intrat din nou în ea la finish cu prima gura de apa. Aici durerile au început sa (re)apară.
Pana a doua zi nu voiam sa îmi fac griji și ptr ele.
 
Sambata am avut parte și de soare și m-am întins pe o pătură, cu o bere într-o mana și 2 mici în cealaltă ptr a începe recuperarea.
 
După a doua zi de lins răni și cinã am mers către zona de start/finish unde urma sa fie focul de tabără. Aici am încercat sa învățăm hoolahop și cei mai curajoși s-au întrecut la beermile.
 
Am gustat și eu niște palinca de pruna f buna și foarte dulce la focul care ne încălzea corpurile obosite.
Nu am rămas foarte mulți pana târziu, lângă foc. Doar o mana de oameni. Câțiva romani o britanica și o peruanca.
 
În cele din urma m-am întors și eu în camera, la Sebastian pentru o ultima poveste si o bere fara alcool de la Lidl pentru ziua respectiva.

Duminica – Ziua cu 8 km
 
Dacă ieri mai aveam un picior pe care sa calc, duminică mă dureau ambele. A naibii grecii astia. Au “inventat” alergarea dar si una dintre cele mai sensibile puncte ptr activitatea asta : tendonul lui Achile.
 
Mă plâng și eu acum ca sa știi ca sunt un om nu o “mașină de alergat” cum m-au făcut unii. Acum nu știu dacă sa iau asta ca pe un compliment sau ca pe o “jignire”.
 
Cursa de duminica reprezintă cireașa de pe tort. Dacă mai ai ceva resurse aici le poți consuma pe toate. Dacă mai ai ceva resurse pentru a termina 100km e recomandat ca pe ultimii 10km sa le termini.
 
Ăsta era și planul meu. Nu am vrut sa merg cu resurse de energie acasă în Brasov. Era și Duminică, ultima zi în care Strava Îți calculeaza kilometri și pace-ul. Era ziua în care puteam sa fac hatrick.
Sa câștig toate cele trei curse. Sa dau tot.
 
Ăsta îmi zicea acum creierul dar corpul zicea ca am doua tendoane inflamate și ca ar fi inutil sa trag de mine.
 
E interesant ca după fiecare linie de start și primii metri durerile mă părăseau și vedeam doar adversari pe care trebuie sa îi depășesc.
 
Sunt prea cometitiv? Prin venele mele curge sânge și venin? Poate. Dar dacă pot sa trag de mine și m-am antrenat de ce sa nu câștig?
 
După 300m de asfalt a început urcarea de 2 km cu 300m+. Am fost destul de în spate și a trebuit sa îmi fac loc printre ceilalți alergatori. N-am dat coate nimănui, doar am călcat prin bălțile pe care ceilalți le evitau. Și după nici 5 minute eram primul. Strângând din dinți cu pulsul la cote maxime.
Panta a devenit din ce în ce mai abrupta și efortul meu de a menține ritmul și a mă detașa din ce în ce mai mare. Antrenamentele cu panta mare si-au spus cuvântul și am ajuns primul în vârf plin de adrenalina. Pe coborâre am lungit pasul cât am putut dar am fost prins de alergător ul de pe locul 2.
 
Partea interesanta e ca m-am distanțat pe plat reușit sa țin un ritm constant de 3:40-3:45. Ceea ce e destul de greu cu dureri la tendoane și după ce alergam 90 de km în ultimele doua zile.
 
Ajung la finish bucuros și entuziasmat. Primul gând ce-mi trece după ce resetez cip-ul e ca “s-a terminat”. Cele 3 zile de alergare-concurs-antrenament s-au încheiat și acum e timpul ptr “petrecerea”.
Am mai stat puțintel la finish sa îi felicit și pe ceilalți alergatori ptr isprava lor și apoi am mers în camera ptr. Recuperae, dus, bagaj și ce mai găseam de mâncare.
 
La ora 14 am plecat către o stana, de pe un deal, din apropierea locului unde stateam, ptr premiere. Nu mai are rost sa spun cât de greu mi-a fost sa urc dealul ca n-qi sa mă crezi și ca oricum m-am plâns destul.
 
La stana am găsit o atmosfera foarte familială chiar dacă eram romani, unguri, peruani, britanici, moldoveni prezenți acolo.
Mâncarea și oamenii sfințesc locul.
Festivitatea de premiere a fost foarte drăguță și aparte. S-au premiat și cei care au făcut hoolahop f bine. Am primit și eu apreciere. Ăsta în ideea când mă voi lăsa de alergare, am un viitor la hoolahoping.
 
Au trecut 3 ore cât ai zice tocăniță și din păcate a trebuit sa plecam, cam printre primii.
 
A fost un Weekend de 10.
Am alergat, am mancat, am cunoscut locuri si oameni noi. Doar drumul obositor cu mașina a mai scăzut 0.5 puncte din frumusețea Weekend – ului.
Ti-a plăcut articolul?
Mă poți sprijini pentru a scrie mai multe prin Patreon!
Ecomarathon 2016
CiucasX3 - a 3-a participare - al 3-lea record