A trecut o săptămână de când am trecut linia de sosire la Transilvania 100k, proba de 50km.

Am avut nevoie de câteva zile de odihnă, fără sport, de mâncat ce-mi cade prin mână pentru a reuși să mai scriu câte ceva pe blog. Nu am avut chef de mare lucru zilele ce tocmai au trecut. Doar să stau în pat, să mă plimb cu bicicleta de trail și să lenevesc. E fain tare când mai găsesc câteva zile de pauză, mai ales după 2 săptămâni încărcate în care să trag mâța de coadă până o fac de un metru. 

Cum ziceam, acum o săptămână, am fost la Bran ca să iau startul la o alergare de 55km prin munții Bucegi, Leaota, și pe potecile de prin Moeciu și Bran.

Am ales să particip la Transilvania 100km din Bran pentru că simțeam nevoie de o alergare lungă, de plăcere, pe munți și cam atât. Fără să fiu stresat de cronometru, de concurență, de un obiectiv anume. Puteam să pun presiune pe mine cu un anumit obiectiv de performanță (sub 6 ore), sau cu un obiectiv de rezultat (podium) da’ am zis că ar fi un stres în plus. Ar fi fost “greșeala” ce o făcusem cu o săptămână în urmă, la Moeciu. O greșeală ce nu-mi pare rău de ea dar nu vroiam să o fac și la Transilvania 100k

Poate părea puțin ipocrit ce spun da există concursuri pentru care merită să tragi la obiectiv de performanță/rezultat și concursuri pentru care merită să alergi de plăcere. Un concurs ca EcoMarathon mi s-a părut potrivit pentru a-mi compara nivelul față de alți alergători români.

Pentru mine Transilvania 100k a fost un concurs unde am alergat de plăcere.

Ideea de a participa s-a împământat când am văzut că organizatorii au schimbat traseul inițial. Mi-a fost teamă la început de zăpada ce încă e pe munți. Când eram mic am alunecat vo’ 50 de metrii la vale și am o teamă de zăpadă. Dar când organizatorii au spus că pe traseul de 50km nu mai e zăpadă mi-am spus că poate fi un concurs interesant.

Al doilea motiv pentru care am ales să particip, și cel mai important, e pentru a profita de vârful de formă ce mi l-am creeat ptr. EcoMaraton. Cică vârful de formă ține 2 săptămâni, deci 2 concursuri :D.

Eu fiind plecat la Brăila, cu pentatlonul militar de care nu pot spune foarte multe lucuri că e Secret de Servici, am rugat-o pe Corina să-mi facă bagajul. I-am scris o listă cu ce aș avea nevoie și când m-am întors de la Dunăre  am lăsat rucsacul de pentatlon și  și am luat rucsacul de trail-running.

Am fost puțin în criză de timp dar lucrurile s-au legat și am avut cu cine să ajung, în cele din urmă, în Bran – cu Dan Surducan deși m-am panicat pentru 7 secunde că voi rata ședința tehnică, deci informații vitale.

Bagajul de 20 de kile avea și echipamentul obligatoriu. Am răscolit tot rucsacul și m-am pus la coadă pentru ca să mi se verifice și apoi să primesc numărul de concurs. Atunci mi-am dat seama că mi-am uitat geaca de ploaie și vânt acasă, în rucsacul de la Brăila. Am făcut o românească și i-am cerut geaca lui Mihai Șerban care a trecut cu succes. Eu am avut ceva mici probleme din cauza gecii împrumutate dar am trecut și am primit numărul 36.

Am făcut o mică glumă, spunând că e numărul meu norocos și cea care mi l-a dat a spus că atunci ne vedem pe podium. Știa ea ceva?!

Am mai pierdut vremea prin sala de sport stând de vorbă cu Vlad Cornea, un tânăr entuziasmat de munte și trail-running, organizator care-mi spunea că mai e o urcare pe la km 40, că harta, spre final nu e actualizată…eu auzeam doar bla bla bla fiind cam obosit.

La ședință m-am întâlnit cu Mihai Șerban și Cătălin Toda care-mi spuneau că stau la Ion Trandafir, pensiunea Cehov.

 

Eu vroiam un loc de cort și mă întrebam dacă Ion mă va primi. Un telefon dat de Mihai a fost suficient ca să-mi găsesc loc de campat.

După ce am mâncat cele 3 feluri de mâncare oferite de organizatori, la Hanul Bran, ne-am îndreptat către locul unde avea să-mi petrec noaptea. Mihai a fost băiat fain și m-a ajutat cu instalarea cortului, care la frontală, ne-a pus mai multe probleme decât ne așteptam. Am reușit în cele din urmă să-l asamblăm, mai mult sau mai puțin corect să povestim de cursa de mâine, de antrenament, de concursuri și pe la 10 jumate să ne îndreptăm către paturile noastre.

Odată intrat în sac, tot ce-mi dorisem a fost să nu mă plouă. A plouat totuși în seara aceea dar nu în cort. Am avut un somn destul de odihnitor, nu la fel ca în pat da’ mi-a plăcut. Adormeam când auzeam ploaia cum picură pe țigla cortului și mă trezeam când era liniște. Când nici câinii nu mai lătrau și eram încojurat doar de noapte.

M-am trezit ca deobicei, înaintea ceasului, pe la 4 și am început să număr oi. La 4:30 am intrat în pensiune și Mihai deja își prepara micul dejun. Mi-a făcut și mie o cafea. Prea slabă pentru gustul meu. Am mâncat niște orez cu lapte, orez cu legume și o banană. După 20 de minute după ce s-a trezit și Cătălin am plecat către start.

Acolo-l așteptam pe Marius să-mi aducă geaca de acasă și să-mi completez echipamentul lipsă fiind puțin speriat de vremea ce putea să-mi strice plăcerea de a alerga.

La start m-am întâlnit cu Primaru’ am mai râs, am mai făcut câteva glume și apoi ne-am așezat la start.

După gong, am plecat, într-un ritm încet într-o cursă ce avea să dureze mai mult de 6 ore 30. 6 ore au trecut repede, judecând acum la rece. Cursa a decurs cum mă așteptam. M-am bucurat de alergare. Urcările le mergeam alert, coborârile le alergam vioi dar niciodată nu am tras de mine pentru timp, rezultat.

30 de minute au trecut mai greu. După ce am alergat 40 de km, a urmat urcarea bla bla de care-mi povestea Vlad și de care nu am fost interesat. Acum mi-a pus capac. Totuși după ce am mai băgat ceva miere și au mai trecut 3 km, am ajuns pe asfalt și am crezut că se termină. Nu a fost așa.

Am mai intrat iar prin sat și apoi mi s-a cam luat de alergare. Am avut o cădere de glicemie și am rămas fără chef. Am început să vorbesc cu voce tare și să-mi spun că nu înțeleg de ce m-a mai băgat prin sat când drumul de asfalt ducea la finish. Credeam că Alex mă va ajunge din urmă și mă va întrece. Nu a fost așa. În cele din urmă am ajuns la sala de sport, unde s-a ținut ședința tehnică și totul s-a terminat când am dat de drumul principal.

La finish niciun organizator. Doar prietenii mei Alin și Bogdan care au venit, cu bicicletele să mă susțină. Ar fi vrut să vină pe traseu și să pedaleze alături de mine pe ultimii km da nu au avut idee pe unde vine asta.

După ce am mai stat vo 2 ore la finish am plecat la cort unde m-am întins și m-am odihnit puțin.

Ajuns și Mihai am reluat poveștile și după mult timp am mâncat un langoș cu usturoi și cașcaval afumat. De atunci a început dezmățul culinar.

Transilvania 100km a fost ce am avut nevoie. Alergare fără obiectiv, fără stres. Merită să participi aici pentru trasee și pentru peisaj și dacă vrei să participi la un concurs organizat de străini la noi în țară.

Acum sunt în pauză. Urmeză antrenamente și concursuri pentru CCC.

Să auzim de bine și să sperăm la vreme bună – cum se zice-n snooker!

Brasov Marathon 2015
Blitzkrieg in Viscontea - Primul concurs international cu armata